mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză.
Cînd sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi. Bentoiu, zîmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plîngă, Lecca; brusc, mă sărută. Au murit, curînd după aceea, amîndoi.
- Abia de la profesorul Tomescu învăţ rugăciunea de seară. Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucereşte de prima dată.
Cum de-i pot prefera cei care o au la îndemînă dintotdeauna, cum de-i pot prefera formula incantatorie indiană om mani padme hom'?
Şi, dacă-i vorba aşa, cum de pot aşeza teosofia, zenul, tantrismul deasupra evangheliei?
Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba română'?
135
în 1937, cînd de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis tuturor colegilor săi cîte o Biblie.
(în vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav in pat. Ningea întruna.)
Decembrie 1970
Căci cu greu \'a muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun punte se
hotărăşte cineva să moară.
Rom. 5, 7
Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decît bătrinii.
Pentru că mai uşor renunţi la viaţă cînd ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată?
Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmînd astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pîngărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni.
N-a fost cameră in care tinerii - şi mai ales legionarii - să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea „cafeaua" de dimineaţă şi feliuţa bisăptămînală de pîine - odoare tară preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pămînt cu tot ori al verzei crude la care şi lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam oferi.
Pînă ce - şi au trecut mai bine de trei ani - n-am învăţat să mănînc arpacaş, ei m-au ţinut în \ iată. Şi tară a face caz.
Cu totul din întîmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu.
La Tîrgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici pînă în 1956 (căci după
acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E
drept că-i apostrofa şi pe gardieni: „copiii care-şi batjocoresc părinţii". (Rubaşov în întuneric la amiază ori Zero ţi infinit).
I-a fost din ce în ce mai rău - boala evolua repede - şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) pînă la moarte.
într-atîta s-au purtat tinerii legionari de faimos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atît adînc respect i-au vădit celui mai vîrstnic dintre ei îneît pînă la urmă i-au înmuiat inima.
136
înainte de a-şi da sufletul - cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm —, Filipescu 1 -a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După cîteva săptămîni a încetat din viaţă şi băiatul care-1 îngrijise filial*.
Psalmul 38, 18: „Lasa-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi."
Octombrie 1958
Cozile la care se rînduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece.
Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrini şi bâtrîne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate.
Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel...
(Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bâlcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cîţiva metri.
La 30 August stăteau! şi eu pe marginea trotuarului şi priveam' tancurile.
Jur că nu rideam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strins de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat - stai şi te uiţi, timpitule, staţi si vă
uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rid, or să plingă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă... îl iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.)
* De la loan lanolide allu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din
..sfinţii închisorilor". (Nota aut.)
137
— Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, rîzgîiat. Degetele încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţîncului care cînd nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorit spre casă.
Sau cîştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama.
