în vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură, e happcning -e cel mai formidabil happening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cefe imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să

trecem pe la traficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu searbede şi monotone, ci pe

calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime - şi nici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lîngă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cârti ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti in viaţă

a lui Dale Carnegie.

176

Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfintul munte. Pretutindeni.

O reţetă universală.

1971

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stîlp; priveşte îngrozit bîlciul. Dar Pruncul rîde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

- Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mînăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse44) fără s-o rezoh e; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificat io m plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?

Răspuns: „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mînruirea, prin urinare, se poate dobîndi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcîndu-se numai după

rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată.

Unul se mîntuie cocoţat în sicomor, altul la fintînă, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atît mai bine.

Pe cine însă nu-1 lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sîcîie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-1 frăniînte ghidul că sunt obligatorii; să

nu cîrtească, să se spele!

(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pămîntescului şi ataraxia sufletească: s-ar putea totuşi ca murdăria să nu 177

fie decît lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi murdăria privaţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.) Bune sunt jegul şi murdăria pentni cine le poate înfrînge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală.

In fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănîncă, pentni Domnul

mănîncă... şi cel ce nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă."

S-ar putea tot aşa spune:

Cine se spală, pentni Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentni Dumnezeu nu se spală.

Aceasta cît priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privaţi situaţia e mai complicată: a nu le curaţi înseamnă a impieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mîntuitonilui şi exegeza kierkegaardiană.

De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea ci libertatea, cred că jegul trupesc rămîne la libera voinţă a fiecăruia, dar că

privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie. BUGHI MAMBO RAG

... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77.

Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat Ia Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părţi egale... Cuvînt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific legiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-am gîndil noaptea toată şi mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der griine Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, in urma lui in altă trăsură pălăria şi într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ţinerea Sîmhetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale şi ceremoniale, adventiştilor... îi spune Demetrios lui Mti'vellus...

178

Văratec, 1970

Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa -aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea: a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (fi chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte - şi istoria bisericii ne

arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh 1-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei - în sensul de la Matei 11, 12 - către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina După cum şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după

dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să

mă bată peste obraz".

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-1 ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

• b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania...

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

179

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, - şi asta-i regula - nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale - şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază