„A venit Ioan nici mîncînd nici bînd şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mîncînd şi bînd şi spun: lată om mîncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al fariseilor"' (Mat. 11, 18-19) şi .,Căci a venit Ioan Botezătorul, nemîncînd pîine şi negustînd vin, şi ziceţi: are demon. A venit şi Fiul Omului, mîncînd şi bînd, şi ziceţi: Iată om mîncăcios şi băutor de vin"... (Luca 7, 34) sunt clare.
Pavel, urmînd pilda învăţătorului său (Fapte 6, 34) după o biruinţă a binelui (botezul temnicerului din Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu toată casa.
144
- A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănîncă" şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină.
Cine nu mănîncă trupul Meu şi nu bea sîngele Meu...
Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea". BUGHI MAMBO RAG
... de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;... de la vivre e je vecus, tu vecus, ii vecut..., de la voir e je vis,_tu vis, ii vit... spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous vecutes,... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ... de tipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt... prepoziţia urmează verbului şi-i, poate schimba sensul, creîndu-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up...
- Domnul mereu - reiese de pretutindeni - binecuvîntează, rodeşte şi multiplică: pîinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pîrjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cît se poate.) Fericitul Augustin: Marta se îngrijorează şi se străduieşte, iar Măria benchetuieşte.
Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la ospeţe şi îmbie cu mese încărcate (viţelul e mult...) desprind:
a) Pe cel invocat de teologii pricepuţi; teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă
lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participînd la fiinţa sa, participă totodată
la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobîndi căci o are.
145
nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi."
(Nu degeaba tot stârni, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.)
b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăţ se bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie: ospăţul e cu atit mai frumos şi mai izbutit cu cît toţi cei de faţă sunt mai veseli. Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită.
Şi unde nu există concurenţă, numcni.s clausus; t/ie marc tJie merrieiA: creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică
bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rînd capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi.
Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.)
Adventiştii din celulă, şi sunt cîţiva, î! dispreţuiesc făţiş şi cu înflăcărare pe popa Petcu din Năieni, preot de ţară tară cunoştinţe teologice superioare, căruia îi vin uşor de hac citînd — cu nemiluita — textele biblice pe capitole şi versete, dovadă peremptorie a unei mari familiarităţi cu Scriptura, dar şi obicei de clănţău procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se încurcă dîndu-le replica, precum şi fiindcă părintele, răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte în amintirea vinurilor de lstriţa - premiate la concursuri viticole internaţionale - şi a comîndârilor unui sat de gospodari cuprinşi.
Ce-i drept, spectacolul pe care-1 oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal - la infirmeria t.b.c, se mai întîmplă - ei o resping, se aşează în genunchi, ridică
braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă
din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. în acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate.
Hotărînd să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sîmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sîmbetei): Marcu 2, 27 (Sîmbăta a fost făcută pentru
146
om, iar nu omul pentru Sîmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mîncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă
duceţi, mîncaţi orice vă este pus înainte...); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare şi băutură sau cu plivire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sîmbete).
Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor.
Cînd suntem scoşi la baie, Sîmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mîini, da, şi Sîmbăta: dar nu pe coip. Spectacolul care se repetă
săptămînal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţînări naive şi dovedeşte o dată mai mult ca niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e - dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte - şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerîndu-le tuturor deţinuţilor să se îmbaieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrînt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zîmbind serafic, aşteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu foţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic Francezii în queue de poissoiu rămîne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, cînd sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă săfui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat.
Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţînd la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot coipul Duminica dimineaţa.
147
- Traian Crăcea, tînăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mîntuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mîntuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plîngea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.
Jilava, camera 13
Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes.
Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două
iniţiatice.
Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal,
Adrian Leverkiihn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.
Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întîi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkiihn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică
