Eu v'am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să vă iubiţi." (Ioan 13, 34).

Obişnuita formulă „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este înlocuită, pentru că Domnul ştie că nu toţi oamenii se iubesc pe ei înşişi. Sunt unii, supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi nici pe ei nu se iubesc.

Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referinţă dragostea de sine - care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste - dovedită cu sînge, chin şi moarte — faţă de oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrînt de invidie şi rîcă. BUGHI MAMBO RAG

... //; tabloul lui Szathmaiy, bunicul meu, colonelul Blavemberg, e lingă

domnitorul Carol, sunt amîndoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman Paşa umbla nebun după Români, să nu se predea Ruşilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE

VORBEAŢI VOI ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana îi zice Vltava... Aia e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton Stiacfiev si John Maynard Kevnes, amîndoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe cînd Grecii... îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada şi 1-a primit atît de frumos... La Bucureşti a privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, în faţa Palatului... în Grecia, da, la Coi fu... A ucis-o Luchieni. un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urît... Şi pe Sădi Carnot... Declaraţia de război pe care a înmînat-o tatăl meu lui Burian nu era scrisă de Emil Porumbarii... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană

a fost o publicaţie interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară

aperitivul la Rîşiumtnu

183

si Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzeşti, desertul la Capsa... MĂ, CE COMPLOTAŢI VOI ACOLO, MĂ, TUFACIMUHAL4 DE

MINE, MĂ BANDITULE...

— Mai tîrziu, cînd citesc A I ombre de la croix, îmi dau seama că am trăit copilăria mea toată - Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească - sub această

umbră. încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă aşeza la picioarele ei şi a o îmbrăţişa.

Fascinaţia mă luase de mînă demult şi mă domesticise. Iar greutatea maldărului de păcate de care mă despovăram- greutate îndelung rămasă

imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) - îmi era cel mai valabil bilet de liber acces.

26 decembrie 1970

înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după

tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrînă, dar rămasă din alte vremuri - vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mîncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.

Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pămînt unde

- prin definiţie - ea nu poate exista. în lumea păcatului perfecţiunea nu se

încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea - generatoare de băi de sînge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci - dimpotrivă -imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cît mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mîntuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cît se poate.

Căci apostolii erau oameni.

Pe cît se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atît mai mult (ori cu atît mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvîrşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că

sunt în măsură s-o făurească numai impu-nînd-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal. Numai guvernele reiati\ iste sunt paşnice - şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel

184

mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate naţiunile împărăţiei trebuiesc menţinute într-o egală stare de nemulţumire.

(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putut trece drept adevăraţi îngeri în comparaţie cu incoruptibilii perioadei robespierriste.)

- Cine crede că religia creştină e îndemn la nătîngie, se înşeală amarnic.

Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii.

lată ce zice antonii creştin Georges Bemanos, dînd o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-1 paşte pe un om deznădăjduit, cînd înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte."

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avînt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decît orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H.

Franck).

Numai că are, în plus, şi o nobleţe suner-rogatorie, a bunătăţii şi iubirii.

Reflexul de răceală ori silă al/t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl înfrînează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorîte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist.

- Codin Mironescu:

Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar.

Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane...

Dar în Dumnezeu? De...

Oamenii aceştia nu au discernămînt, adică daail esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe

însuşiri, n-au baza de la care totul începe.

- Pentru Max Scheler, pe acest pămînt, cînd e normal, însoţit de iubire şi liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cosmos, de comunicare cu finalităţile.

Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic.

185

Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterlon e de părere că respectarea cuvmtului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciotul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut do\ edi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste?

Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei.

Octombrie 1963

Tot contabilitatea rărnîne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din Vavilon (aceea pe care martorii lui Iehova, sărmanii de ei -sunt patru în celula aceasta, toţi cu pedepse mai mari de cincisprezece ani - o văd instalată la Vatican), ipostaza perfectă a diavolului.