Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, '

înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încît soluţia lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există

scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.

Altfel trăim, dar trişti - şi cu insomnii, vorba tatei.

- Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambiţios, plin de ironie şi de simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care 1-a cunoscut bine, cînd i se părea că

are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gîndi la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii Jerome şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic.

- Marele merit al ordinelor monahale în catolicism - fiecare cu accentul pe altă preocupare sau formă de vădire a dragostei - este de a fi recunoscut pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa.

Nu există nici un stil obligator.

Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei -

neîntreruptul surîs serafic, gesturile onctuoase şi mîinile împreunate, vorbele exclusiv cucernice — are putere de circulaţie.

La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă creştină al unui mare pustnic din Tebair1 nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui oarecare t ._i cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii, poate fi deasupra celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor.

Iunie 1968

Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurîndu-mi sufletul

şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încîntări.

Luther: Hier stehe Ich. Ich katm nicht anders. Gott helfe mir. Amen.

Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.)

194

Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.) Thomas Moare: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfirşit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent trebuie să

devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.) Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna trecută: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cît de claudeliană şi de strict creştină e lozinca.)

Şi, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii - Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi - cum să spun'? -

taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfint.

Jilava, camera 18, martie 1960

Din toate cîte ştiu toţi aici, din cîte aud, din cîte se citează nimic nu cred că

poate sta alături de „Nici eu nu te osîndesc", de „Mare e credinţa ta, femeie", de

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Fiecare e de ajuns pentru a mărturisi caracterul supraomenesc al Evangheliilor; din fiecare fenomen ce contribuie la alcătuirea acestor fraze stiigă divinul.

Gherla, februarie 1963

îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.

(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.) Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul baţjocurei.

195

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de beîele, necazuri, complicate neajunsuri. în categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. în loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. într-o parte: duşmănii şi violenţe. în cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul

durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării: Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc.

Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar. BUGHI MAMBO RAG

... Glycophylusa, Plaţi tera, Hodrigita, Vlahi temise... Dar explicaţia pe care odă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosojia greacă, de Platou şi Plotin... Mă întîlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în „Contemporanul", începea aşa: în grădina ţării mele a sădit un Rus un pom... Comandantul suprem era generalul Cerbace\>, dar comandantul armatei a IX-a era generalul

Tarakanov... Şi se termina: pomul libertăţii-i zice... Madame Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi a\'ea bijuterii splendide, foarte grande dame... Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mîntuie poate şi ei de vreme ce se roagă... îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc... Ii spune Demetrios lui Marcellus...

1965, toamna

într-o marţi seara, la catedrala Sf. Iosif, slujba sfintului Anton. Cînd ies, trec în clădirea cea mare de alături, urc scări înalte şi dau de coridoare 196

lungi şi curate, cu mulţime de uşi. Nu pare a fi nimeni în clădire, atît e torul de liniştit. După ce, oarecare timp, cutreier astfel întinderile, dau de cineva de-al casei, care mă îndrumează şi aflu camera unde locuieşte fastul meu profesor de franceză, Iosif Frollo, catolic fervent, bănuit de a fi jesuite a robe courte52. De la iezuiţi, aşa cum şi-i închipuie prejudecata populară, luase oare obiceiul de a-şi freca mîinile, zîmbind?

Prejudecata populară judecă după imagini stereotipe - ca cele de la Epinal -

şi nu ştie că iezuiţii au constituit mereu aripa liberală şi progresistă a bisericii catolice; că au predat şi pus în circulaţie ştiinţele pozitive, că predilecţia lor a fost înspre matematici şi astronomie, că în discuţia polemică asupra graţiei au luat partea concepţiei celei mai îngăduitoare pentru om (străşnicia au susţinut-o janseniştii); că l-au susţinut pe Galileu în timpul procesului său - acuzatorii erau dominicanii, nu ei! - aplicînd teoria probabilităţii - creatorii căreia sunt - şi propunînd în mod foarte raţional ca sistemul lui Galileu să fie considerat ca o ipoteză ştiinţifică.

Atunci cînd Henri Poincare va ajunge să scrie în Ştiinţa şi Ipoteza că este

„mai comod" a zice că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui decît că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului, cînd se va dovedi mişcarea generală a tuturor

corpilor şi sistemelor cereşti unele în jurul altora, cînd fizica relativităţii va hotărî că între mişcări nu se pot stabili relaţii concepute pe dependenţă decît în funcţie de puncte fixe de referinţă - relative şi ele -, cînd filosofia existenţialistă, prin Camus, va recunoaşte că în fond problema pusă de Galileu şi Copemic e un fleac pentru că adevăratele preocupări majore ale omului gînditor sunt altele: ce e viaţa? ce-i omul? de ce există durerea? cum ajungem la fericire? s-a văzut că

iezuiţii nu greşiseră mult şi nu se pripiseră.

îl găsesc pe fostul meu profesor într-o încăpere lunguiaţă, cu aspect de cameră de pensiune bunicică şi modestă; e în pat, bolnav, dar obrajii îi sunt rumeni şi ochii senini.

îşi aduce cu greu aminte de mine, apoi se bucură izbutind să mă situeze în şirul generaţiilor de elevi şi-1 ajut să refacă o parte a componenţei clasei.

Se bucură şi mai mult cînd îi mărturisesc (de aceea venisem, îmi păru o datorie, un fel de proiectare a unei fericiri prezente asupra unui trecut plin de farmec) că m-am botezat în închisoare (pe unde a trecut şi el). Dar vezi, îmi spune, acolo a fost uşor, greul e aici. Roagă-te, acum, să-ţi păstrezi credinţa.

îl îngrijeşte o doamnă în vîrstă, care-mi aduce dulceaţă.