Deşi înţeleg că profesorul e bătrîn şi bolnav, nu-i desprind nimic ostenit sau blazat pe faţă.

Cînd dau să plec şi sunt la uşă, mă opreşte şi-mi repetă: 197

Nu uita, acolo era uşor, greu e aici, acum. Fii cu băgare de seamă dacă vrei să nu pierzi ce ai primit: Roagă-te mult.

Da. Din ceasul liberării am putut constata din plin cîtă dreptate au teologii catolici facînd deosebirea dintre graţia suficientă şi graţia eficace şi declarînd că

aceasta din urmă ne este necesară clipă de clipă spre a nu cădea; le este necesară

chiar celor înaintaţi în virtute, chiar sfinţilor (se roagă şi ei pentru iertarea păcatelor, nu Inimiliter ci veradter), dannite nouă! Sfînful Filip Neri: Ţine-mă

Doamne, de urechi, că altfel te vînd ca Iuda.

Acolo, Hristos mereu prezent (şi nu mereu cum îl vedea Gyr: „Ce trist era Clirist") şi graţia eficace lucrătoare, tară pauză.

După şocul botezului şi tensiunea închisorii urmează însă ca neofitul ce sunt să nu uite că trebuie să se considere drept o maşină cu feed back, adică singur să-şi întreţină arderea în temeiul materialului combustibil iniţial. Bateria e încărcată pe viaţă. Dar funcţionarea cere autosupraveghere, auto-reglare, ca să

poată avea loc nu numai' în poziţie de încîntare şi entuziasm; ci şi la rece. în clipele cînd nu se mai aude muzica neîntreruptă de care vorbea Charles Du Bos.

Sus e neîntreruptă. Aici însă, trebuie să putem şi fără acompaniament muzical.

(Să-1 parafrazez pe Valery? IIfaut tenter de c'roire5i.)

- Rezumat al unui discurs ţinut colegilor de cameră de la Aiud, după masa de seară, în apăsătorul interval pînă la stingere.

Cine vrea să înţeleagă ceva din esenţele regimului care ne găzduieşte aici trebuie să facă apel la patru oameni de seamă - patru, ca The three just men of

Cordova ai lui Edgar Wallace şi Cei trei muşchetari ai lui Alexandre Dumas.

Ei sunt:

Andersen cu povestea lui despre regele gol. Toată lumea vede, ştie că regele e gol, dar nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune că doi plus doi fac patru. Cu încetul lumea se obişnuieşte, se resemnează - şi-i devine cu totul indiferent dacă e sau nu e gol. Cît despre copilul care în povestirea lui Andersen strigă adevărul, în comunism el e cel mai condiţionat, prudent şi grijuliu să nu vorbească ce nu trebuie.

Jules Verne şi romanul rachetei lansată spre luna. Racheta nu ajunge pînă la ţintă şi se transformă în satelit al ei.

Fantezia lui Jules Verne exprimă tragedia comunismului: pornind de la ideea că scopul scuză mijloacele, uită pe drum de scop şi preface mijloacele teroriste (menite a fi temporare) în scop şi instituţie.

Koestler a pus problema în întunecime la amiază iar Victimele datoriei de Eugen Ionescu prin scena finală (avalez, mastiquez...) redă

198

cu formidabil simţ dramatic tragedia: toţi stau în jurul mesei rotunde

-agenţi, suspecţi, binefăcători, complici - şi-şi aruncă unul altuia bucăţile de pîine, se chinuiesc fără a mai şti de ce, habar nemaiavînd de scop. Cercul e perfect, egalitatea e neştirbită, hora se învîrteşte demenţial la nesfirşit.

Joc şi eu; strig: înghite, mesteca, înghite, mestecă..., din ce în ce mai tare şi mai repede — ca în Boleroul lui Ravel revăzut de Toscanini. Şi impresionez.

Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor în lipsă de altul şi cu o piesă inedită, îi distrează pe colegii mei.

Rostovtev, marele istoric al antichităţii, explică decadenţa imperiului roman în secolul al Il-lea prin ajungerea la conducere a păturilor militare, adică, de fapt, a ţăranilor: oameni foarte neştiutori, îngroziţi de răspundere. Spre a rezolva grelele probleme ce li se pun în faţă, merg la soluţiile cele mai comode pentru ei (morala producătorului, le va denumi mai tîrziu, propovăduindu-le, spre nenorocirea omenirii, Georges Sorel) şi mai accesibile minţilor lor simple.

Exemplu: ce să ne batem noi capul cu urmărirea impozitelor, fiecare unde e acolo să fie ţintuit, la locul lui! Vom şti de unde să-1 luăm. Astfel încasarea impozitelor devine mai uşoară şi tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale întemeiată pe colonat.

Edgar Wallace: într-unui din romane, şeful bandei, Tod Haydn (Two o'clock Tod) distribuie rolurile: unul o va face pe lordul, altul o va face pe secretarul, altul pe bătrînul valet, alta pe frumoasa fiică a lordului... (E vorba de captarea unui bogat moştenitor venit din Australia.) Şi ca treaba să nu se încurce şi nu cumva impostorii să se trădeze, Tod îi sileşte să-şi joace rolurile „în continuare", să-şi vorbească limbajul convenţional chiar cînd sunt singuri, fără

de viitoarea victimă.

Aşa ajung şi terorizaţii şi reeducaţii să discute între ei ca şi cum mereu ar fi de faţă un agent al Securităţii. Pe urmă nu mai e nevoie nici de turnător, nici de autocenzură: fiecare îşi asumă rolul „în continuare"', instinctiv, automat.

Reflexul pavlovian e obţinut.

Efectul e pirandellian. Şi ce importanţă mai are dacă lordul e lord cu adevărat, de vreme ce totul se petrece ca şi cum ar fii Pseudomorfoze.

- Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6,

18-19: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-1 va săvîrşi omul este în afara de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-1 aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?"), pentru care păcatul trupesc este cel

mai compromiţător şi angajează complet persoana umana, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav. Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urît spectacol, dar se şi rupe cu totul de

199

Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvîrşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decît icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)

Supărările acestea - pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv — nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vîlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mîniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, cîştigă sută la sută şi fără nici un efort.

Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de muşcătură de cîine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrîncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf.

Apostol lacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să se înfrîneze în întregime."

De grele păcate avem pnlej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decît turbarea verbală a nervosului din autobuz.

- Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să

meargă pînă la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov. şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakox. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgînism (printre pagini, spune ( hesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede - întemeiat pe Luca 16 - că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decît la cel care-1 trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.

Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e trupesc. Denis de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămîne pură, ;nlu-:i pur animalică,

intocmai ca celelalte funcţiuni ale corpului. Dracul nu s-ni preocupa de ea.

200

1952-1959

Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de insolubila problemă a relaţiilor dintre /? coipuri.

In această infinitate de căi sunt — ca şi pe hărţile geografice — unele mai accentuate sau mai colorate şi care se întîmplă să poarte şi nume de persoane. Pe al oxfordianului irlandez care mi-a vestit botezul, nu l-am reţinut. Dar sunt alte trei pe care le socotesc legate de minunea încreştinării mele, transpunînd în termeni mie accesibili lucrarea harului.

I-am cunoscut pe Virgil Când. şi Paul. Sim. prin Tr.