Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea.

1967

Claudel, foarte limpede: „Am încheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai încape libertate, nu mai încape decît Legea, o precizie, o dreptate în acelaşi timp penală şi matematică."

Sub regimul blestemului şi Legii, pînă şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub har e divinitatea într-adevăr atotputernică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborî în Iad şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi înlocuit talionul cu iertarea.

- Echilibra, iarăşi şi iarăşi.

Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură

pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori 186

masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgînilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în hora ale derviştilor în sufism. în creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysios şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au

socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative.

Cu timpul, stările „convulsive" - chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) - încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surizătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior.

Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricît de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă

şi deci joacă rol de opritoare.

Cu atît mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alhimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricît de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori srupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că

în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a tî raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtînd lumini şi iacînd gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtînd lumini şi iscînd zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer - Doamne, iartă-mă - este supus aceloraşi reguli de modestie.

(Rene Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu 187

desăvîrşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)

- în Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: „După cum spune Sf. Augustin, putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce este. Nu este deznădejde. Nu este teroare. Nu este ţarină care gîlgîie în gîtlej; nu este hîrîitul întunecat al leşinului care ne duce la neant prin neant."

Aşa se conturează reacţiunea creştinului în faţa durerii: neprovocare; asumare; refuz de a o preface în perversă bucurie; depăşire.

Mioriţa. Absurdul vieţii: fărâmiţat, descentrat.

Absurdul atroce al răstignirii. Mielul îl dezintegrează: şi le iartă lor că nu ştiu ce fac.

Gherla, decembrie 1963

Afară viscoleşte.

Cît de urîtă mi-a fost purtarea faţă de colegul meu de clasă, Rafael Cristescu. Ce puţin 1-a înţeles copilul răzgîiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele cîteva romane franţuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e contradicţie) şi îngust la minte, închis, muncit de mereu aprinsele răni ale vanităţii.

(Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am fost, din ce în ce, atît de ascuns în mediocritate nemulţumită, în stupidă îngîmfare, în rău niciodată privit din exterior, în glod. Şi apoi, cu timpul, în hazna. Cum de m-a văzut, că şi pe ticăloşi ca să-i deosebească trebuie să se ridice şi ei niţel dintre bălării? Cum de s-a miluit? Ori vede cumva şi altfel, în altă perspectivă - cum şi crucea în tabloul lui Dali e văzută de altundeva - şi atunci afundarea ştearsă în murdărie i se arată

şi ea tot în relief, tot ca o excrescenţă?)

A fost de un mare curaj. Profesor secundar sub Carol al Fl-lea, s-a numărat printre atît de puţinii care, la plebiscit, au votat deschis împotriva constituţiei regale. Pe front, sub Antonescu, s-a dus ca voluntar. A căzut în faţa Odesei, poate ca Peguy: făcîndu-şi datoria cu exces de zel.

Nu-mi păstrase nici o pică. îmi scria amical de pe front, mi-a spus că-s om cumsecade. (După cum Irlandezul îmi anunţase că Hristos mă va chema.) Bolnavul, cu febră, mai zace încă pe patul de spital, dar medicul a şi spus rudelor că e pe calea vindecării, iar rudele au pornit grăbite să dea vestea cea bună: pacientul zace pe ticălosul lui culcuş, dar iată t-îi se itnti i/t' departe paşi grăbiţi pe coridor.

188

Viscolul de afară îmi aduce în gînd primele versuri ale poeziei lui Trakl, pe care am învăţat-d la 34, de la Binder Harald:

Wenn der Schnee am, Fenster fălit Lung die Abendglocke lăiitct Vielen ist der Tisch bedeckt Und das Haus ist wohl beştelit.4

Apoi strofa finală, versul din urmă.

Pîinea şi vinul. Şi la Ignazio Silone, în decorul lui de munţi pleşuvi, săraci, duri. Pîinea şi vinul, traiul şi surplusul. Pîinea şi vinul, trupul şi •sîngele. Materia şi spiritul. Necesarul şi prisosul. Prea curat trupul şi mult scump sîngele Domnului.

Nu ne este dat a le vedea, pîinea şi vinul, prefăcute în came şi sînge. Măcar în simplitatea lor materială le vedem oare? Măcar strălucirea gospodărească o putem distinge neînduhovniciţi?

— Există o frivolitate atee, grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec foşnind, uşor parfumate, către locul de întîlnire. Frivolitate oarbă, încăpăţînată, despre care Montherlant spune că e „tare ca oţelul." BUGHI MAMBO RAG

...Nu era nevoie să fii mare strateg în 1939 ca să înţelegi că Franţa avea să

fie învinsă, doborîtă. Frederic al II—lea, cel care spunea că suveranul trebuie să fie primul servitor al poporului său, enunţase demult şi alt adevăr: că

războiul nu se cîştigă cu armatele, ci prin rezistenţa morală a naţiunii...

Manuala e un cerc mistic chinez, de la ca porneşte... A venit Şcoala Politehnică

din Viena, toată, cu profesori şi studenţi să vadă minunea de la Cernavodă, primul pod lung din lume în întregime din oţel şi cu grinzi în consolă... La Englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut rezistenţă morală... Eduard al

VIJ-lea îi spunea lui Clemenceau: la dumneavoastră se schimbă mereu

guvernul, n-aveii stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveţi guvern,

dar n-aveţi armată... Anul 1940 1-a infirmat pe Clemenceau, n-afost o înfrîngere, ci o descompunere... îi spune Marcellus lui Demetrios...

- Adventiştii aceştia care zile întregi nu mănîncă dacă bănuiesc o urmă de grăsime în gamelă, legionarii aceştia care-şi dau bucăţica de pîine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rîndul în munţi, copiii aceştia care au înjghebat o Ligă Revoluţionară Română şi au meşterit o bombă (îi lipseau numai declanşatorul, materialul exploziv şi posibilitatea de a funcţiona), ţăranii aceştia care n-au vrut să se

189

colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful în circiumă şi au înjurat apăsat după o lungă tăcere, uniţii care n-au înţeles să-şi părăsească

denominaţiunea, iată oamenii pe care mi-i doream (inconştient poate), închisoarea, văd, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman că a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli (dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principate®), îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 şi '1939.

Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele care înnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacanţele. Pînă la saţietate. Monotone. Dinainte ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute. Şi să fie lăsaţi în pace. Asta vor.

Andre Suares: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante sunt problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e problema relaţiilor dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, amarul, dulceaţa.