care gîndul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară.
Jilava, camera 9,1960
Analizînd cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul românesc, ne oprim asupra nuvelei Călătorului ii sade bine cu drumul:
Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici la han în drum, la răspîntie, trebuie un băiat iute, spirt); dar e un caragealism din care s-a dus orice acid şi orice venin.
Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei superficiale au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile, neastîmpărul — fie şi-n doze reduse - s-au topit. Apare numai fondul arhetipal al sufletului românesc aşa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulţumirea altuia (Mă Năiţă, dacă
mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzînd de nerăbdarea de a împărţi cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, atît de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi petrecerea implică pe comeseni şi voia bună generală.)
în nuvela lui Brătescu-Voineşti seria matematică a însuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvîrşită a seninătăţii nevinovate. Căci personajele din Călătorului îi sade bine sunt de o perceptibilă
neîntinare, foarte aproape de vîrsta copilăriei - celei individuale sau comune.
Conştientul dispare şi— cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză — se dezvăluie inconştientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că
înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbm, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda.
Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre...
Straturile mai adinei ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situaţiei tragice, în nuvelă
transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii triviale) şi aceeaşi pace -
principala moştenire lăsată oamenilor de Mîntuitor.
Vezi, Anatolie, Călătorului îi sade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura
168
noastră deoarece rărhîne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează
uşor: straturile adinei ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic - modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la
„răscrucea marilor imperii'1 - se reflectă un cer cu totul curat.
Hagi-Beca şi cu mine suntem din ce în ce mai bucuroşi enumerînd esenţele fenomenului românesc pentru care dragostea noastră - nostalgică - mereu se confirmă şi creşte.
- Care anume luciu făurit aici, pe acest pămînt, a izbutit să ajungă în cer?
Să ne gîndim bine.
Mîntuitorul, cînd se arată apostolilor după învierea din morţi, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile, îi arată
stigmatele şi-1 pofteşte să pună mîna pe ele. Pe trupul de slavă, aşadar, se vedeau stigmatele.
Pe de altă parte, ştim că Mîntuitorul B-a înălţat la cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce — ducînd prin urmare de-a pururi în cer şi ceva pămîntesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale.
Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălţimi: amprentele torturii.
Se petrec şi se repetă oare semnele de groază în veci de veci? Aduc ele a bolid scăpat de sub gravitaţii, rătăcesc şi ele în spaţiu cu sinistra lor povară?
- Sufletul românesc atît de hîrşit de istorie şi întâmplări. Hîrşit, dar nu acrit.
Contactul cu pacea divină şi cu bucuria vieţii nu a fost întrerupt.
- în camera 18 nu toţi au ştiut că m-am botezat. Altfel, fostul şef al Frăţiilor de Cruce nu m-ar fi poftit să iau loc lîngă el pe unica băncuţă şi nu mi-ar fi spus: ei, acum să stăm de vorbă în contradictoriu, legionarul şi evreul, după cuviinţă.
Vrei?
îi arăt că nu avem ce discuta în contradictoriu pentru că unde ne aflăm toţi credem acelaşi lucru. Şi-ar fi să dăm prea lesne cîştig de cauză planului cusut cu aţă albă al administraţiei de a isca discuţii şi certuri, aşezînd în aceeaşi încăpere oameni cu apartenenţe politice, sociale sau etnice diferite.
întîmplarea vrea ca după cîteva clipe să fie scos din celulă. îl duc pînă la uşă
şi-1 sărut pe amindoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral, 169
dar sincer. Simt că aşa trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia gestul în rîs.
Dimpotrivă, se creează o atmosferă gravă. Omul care pleacă este şi el mişcat. Ne părăseşte cu un zimbet de bucurie pe faţă, rostind: urmele revolverului legionar...
A rămas Mirel Gab., care, neobosit, mă învaţă sumedenii de poezii de Gyr şi Crainic şi splendida bucată a lui Sergiu Mandinescu. Şi azi ca ieri.
- O atmosferă de gravitate s-a mai produs odată, într-un cabinet medical, unde ne duc pentru extracţii dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un felcer. în aşteptarea ordaliei noastre, caraliul ţigan îşi omoară timpul punîndu-ne întrebări cu tîlc: cîţi ani ai? la cît eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi tu femeile la şantan să se urce goale pe masa şi să le stropeşti cu sifon? (Chestia
asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele şantanelor e obsesia tuturor, reprezintă pentru ei suprema vădire a bogăţiei şi desfrîului, idealul nec plus
ulira, visul, Himalaia; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se poate merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria relativităţii.) Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan?
