328

(De pildă afirmaţia lui Goethe „mai bine o nedreptate decît dezordinea" şi zicala pereat mitndus jiat justiţia90 se echilibrează astfel: să fie dreptate ca să nu piară lumea prin dezordine.)

- Eleganţa şi discreţia creştinismului. Dovezi:

Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut săvîrşeşte un mare păcat. Dar mai mare e păcatul celui care aşteaptă să i se arate recunoştinţa pentru binele făcut.

Cine posteşte se cuvine să-şi ungă părul şi să-şi spele faţa.

Cine se roagă să se închidă în camera sa şi să încuie uşa.

Cine face milostenie să nu ştie sfînga ce face dreapta sa.

Cine e poftit la cină să se aşeze la capătul de jos al mesei.

Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine.

Nici Domnul nu intră nechemat.

Cine e în slujba lui Mamona, măcar aceluia să-i fie credincios (Luca 16, 11).

- Celebrele versiuni ale lui Longfellow: Life is real, life is earnesf1.

Desigur că viaţa e reală şi serioasă de vreme ce e de la Dumnezeu, că

într-însa a coborît Hristos şi că aici se hotărăşte dacă vom fi mîntuiţi ori osîndiţi pe veci.

Dar tot atît de adevărat este că viaţa-i ireală şi neserioasă; iluzie şi deşertăciune. (Aceasta o spune şi hinduismul.)

Dacă ne luăm numai după Longfellow ajungem la o concepţie „mic burgheză", strimtă, anostă, contabilă a vieţii.

Dacă ne luăm numai după hinduism dăm de murdărie, mizerie, dezgust şi nepăsare.

Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după două concepţii diametral opuse. Trebuie să credem două adevăruri care se exclud. Nu se poate! Se poate: dovadă sfinţii, eroii şi nenumăraţii oameni de bine.

(Se poate şi pentru că cele două puncte de vedere nu sunt contradictorii şi inconciliabile - cum ar fi Dumnezeu şi Mamona - ci reprezintă două feţe ale unei singure complexe realităţi pe care minţile simpliste le despart în mod absolut, dar cele echilibrate le armonizează ca blagoslovită iscusinţă.)

- De ce dă uneori terorizatul mai mult decît i se cere? (întrebarea aceasta mă

obsedează). De ce atribuie călăului sau anchetatorului gînduri mai subtile, pretenţii mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decît cele reale? Pentru că, terorizat fiind, panica lui e mai inventivă, închipuirea lui mai exacerbată, toată

activitatea lui neurologică mai in-

329

tensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puţin şi în alt fel) e oarecum mai liniştit; adevărul este că terorizatul e mai rău şi mai primejdios decît asupritorul său.

- Zic şi eu că existenţialiştii au dreptate cit priveşte partea descriptiva, după

cum spunea Fr. W. Foerster despre Schopenhauer că nu e anticreştin şi că drept este tot ceea ce descrie.

1966

Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally.

Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost

constrînsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut să trec însă de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pune şi vin (cu „alimente" şi din acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite?

Şi-mi zîmbesc subţire.

Le zîmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ,ştiu şi eu cîte ceva: că oamenii nu-s numai spirit ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.

Iată că o religie atît de raţională şi de socotită invocă supremaţia intangibilă

a spiritului. Iată că un Weltanschauung atît de ancorat în lumesc şi în reuşită se intimidează dînd de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasă teamă şi repulsie faţă de materialitatea pîinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent şi laudativ despre lume decît adepţii lui Hristos! Şi parcă e şi o tulburată, feciorelnică teamă de a se apropia de Dumnezeu, de a-i cere şi a-i da prea mult, de a stabili prea intime legături cu el. Şi cîtă freudiană mîndrie: cum de-aş coborî eu, om creat de Creator, pînă la materie!

Sunt însă dispuşi să mă înţeleagă: ce-am făcut am tăcut într-un moment de mare şi explicabilă nefericire, deznădejde.

Cînd dau să arăt că, dimpotrivă, într-un moment de inexprimabilă fericire am făcut ce-am făcut, zîmbetele subţiri reapar, compătimitoare.

Nu mai am ce spune. Zîmbesc, acum rezervat.

Noi nu facem prozelitism, asta-i superioritatea religiei noastre. Aşa încheie ei discuţia. Nu-mi dau timpul să le spun că se fălesc, vorbind adevărul. Lipsa aceasta de prozelitism (trecerea la iudaism: nu numai foarte rară ci şi foarte grea, cazul Palliere) e de fapt un rasism.

330

- Convorbire cu Al. Pal.

Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decît neprihăni-rea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii — verbal — în monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O

concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvînt că

păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei mai rafinate.

Cît de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui.

Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au găsit-o.

Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne purtăm - după puterile noastre - creştineşte. Aici în lume, făcînd eforturi şi-n plină necurăţie. Şi - vorba lui Kierkegaard - nu-i El atît de slab încît să ne scoată

din lume. Şi nici — se-nţelege — atît de naiv încît să nu ştie de ce se vorbeşte cu atîta intransigenţă şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensaţiile şi transferurile.

1967

Cartea lui Claude Tresmontant Comment se pose aujourd'lnii le probleme de l'existence de Dieti.

îmi pun şi eu întrebări: dacă lumea nu-i decît rezultatul întîmplării de ce există boli şi fenomene ciclice? de ce există menstruaţia ca fenomen periodic? de ce există pentru fiecare boală cîte un remediu corespunzător în complexul lumii vegetale, lumii organice sau lumii anorganice? de unde vine perfecta coordonare a părţilor constitutive ale unui organ şi perfecta coordonare funcţională a organelor unei fiinţe? care-i explicaţia fenomenului de "respingere" (cu alte cuvinte cum află celulele unui coip că noile celule absolut identice au aparţinut altei imitaţi, cum de le adulmecă drept străine)? de ce există perioade de evoluţie accelerată? de unde capacitatea de selectivitate a celulelor şi grupurilor de celule? şi acele „semne de punctuaţie" din codul genetic, recunoscute de biologi, tot isprăvi ale întîmplării sunt? Dar relaţiile mecanice bazate pe şi exprimate matematic de pătratul anumitor mărimi (distanţă etc.)? Astea pentru nimic în lume nu mi le pot închipui explicate prin simpla întîmplare.