266
— Catarii, creatori ai unei atît de rafinate culturi, iubiţi de oameni de calitate ca Denis de Rougemont ori Rene Nelli, aureolaţi de înfrîngere, mister şi martiriu, generatori ai unor devotamente incomparabile, in contrast atît de acut cu brutalul Simon de Montfort şi îndîrjiţii dominicani, susţineau totuşi tuciuri spăimîntătoare.
Credeau că numărul sufletelor a fost statornicit la Facere o dată pentru totdeauna. Numărul lor, aşadar, nu putea creşte. Ceilalţi, oamenii în supranumăr (comparaţia ar fi: nemembrii ori neoamenii de partid) nu au suflet, sunt pură
materie, aparţin numai lumii materiale, massa damnata.
Concepţie aristocratică, fireşte; dar prezumţioasă (i se substituie lui Hristos în calitatea Sa de Judecător) şi, lucru grav, lipsită de mărinimie.
Cu drăguţii de martori ai lui Iehova care cred că la una sută patruzeci şi patru mii se reduce numărul celor mîntuiţi (şi recoltaţi fireşte printre studenţii Bibliei) se aseamănă prin urmare bunii şi nobilii catari.
..Desigur că nu faptele iţi vor ailttce cerurile, dar credinţa ţi faptele merg laolaltă şi-ţi unnca'ă pas cu pas ori, de nu, nu credem ce spunem, şi doar credem ca avem credinţă. "
Tersteegen, Wegder Jf'alirheit
- Sf. Apostol Pavel mereu stăruie: nu prin fapte ci prin credinţă ne mîntuim.
Luthei, Calvin, Epistola către Galateni, solafide. Şi cei care au aerul de a implica: de vreme ce cred, la ce bun faptele?
La Efes. 2, 9-10, paradoxul apare desluşit: 9 : Nu din fapte...
10: Pentru ca a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune...
Comentar: Nu încape îndoială că faptele pe care nu ne putem baza nu sunt faptele bune, ci faptele legii (Gal. 2, 16: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează
din faptele legii, ci numai prin credinţa în Hristos Iisus... iar nu din faptele legii, căci din faptele legii nimeni nu se va îndrepta.") Credinţa adevărată (vie) şi faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica modernă, care a renunţat la cauzalitate, se numeşte un cuplu invariabil.
Epist. Sf. Apost. Iacov, 2, 14: „Ce folos fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să mm tu iască'.'"
267
Şi 2. 17: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi."
Opoziţia dintre cele două (credinţă, faptă) este aşadar factice; cum ar putea fiinţa credinţa tară împlinirea voii Domnului care-i săvîrşirea de fapte bune?"
77/. 3, 8: „Voiesc să adevereşti aceasta cu tărie, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune."
Dar dacă totuşi crezi şi faci ceea ce n-ai voi să faci (Rom. 7, 19)?
Asta vine, cred, cum e la regalele de politeţă; cine trebuie să salute pe cine: cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoţit pe cel care e singur etc. Şi sunt înşir; te toate, puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziţie finală totul este anulat: omul politicos, deîndată ce vede un cunoscut, îl salută.
în rezumat: ne mîntuim, desigur, prin credinţă, nu prin fapte. (Dacă am crede că ne mîntuim prin fapte am cugeta ca fariseii, ain vedea în mîntuire un contract, un drept, un act magic. Dumnezeu fiind obligat să ne dea mîntuirea în schimbul faptelor bune.) Dar credinţa atrage inevitabil după sine faptele bune.
ori măcar dorinţa ori încercarea de a le face şi părerea de rău cînd dorinţa nu se împlineşte, cînd încercarea dă greş. Din credinţă şi fapte se naşte o încîlceală şi o încurcătură fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe şi dezlega. Una ştim: că peste toată această încîlceală şi această încurcătură se lasă un nor luminos, se lasă nesfirşita milă a Domnului lisus.
— Constat că nu înţeleg decît de bîtă. E o surpriză pentru un intelectual.
Dar, vorba ceia, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori de cîte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scîrbe, nu mă cruţă. Mă bagă-n sperieţi, că de frică ştiu. Aşa, bătrîneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin în simţiri pentru un timp.
Şi cît de sincer jinduiam către sfinţenie la închisoare. Ce aproape mă
credeam de puritate.
Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.
- Thierry Maulnier: De vreme ce toate se termină, toate se termină rău.
Proust către doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.
Arnold Toynbee: Cuvîntul parohie - cvi o rezonanţă atît de locală, de intimă, evocator de cuib şi cămin - e de la verbul grecesc care se tălmăceşte: a vieţui printre străini.
268
Concluzie: Rugăciunea în care stă scris că patria noastră e în cer exprimă un adevăr elementar. A da crezare fericirii pămînteşti e o greşeală boacănă, tară
scuze.
- Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii. Leon Bloy: „Ştim că stelele sunt mereu în acelaşi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stări ale atmosferei par mult mai depărtate decît în alte momente, ori dau impresia că sunt mult mai apropiate şi seamănă cu lacrimi de lumină gata să picure pe acest pămînt. Aşa e şi cu Dumnezeu. Bucuria îl îndepărtează, pe cînd amărăciunea îl apropie şi s-ar zice că-1 sălăşluieşte în noi."
„Secretul suferinţei nu i se va dezvălui pe deplin omului decît în ziua cînd va înţelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-şi dă viaţa şi sîngele pentru oameni şi vede în veşnicul prezent al torturii prelungite pînă la capătul istoriei lumeşti că oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui, că fac totul pentru a o da uitării şi tot amînă prin acest încăpăţînat refuz coborîrea sa de pe cruce."
„îi ceream să mă învrednicească de a suferi pentru fraţii mei şi pentru El însuşi, cu trupul şi cu sufletul. Mă gîndeam însă la prea cinstite şi prea curate suferinţe care, îmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă gîndeam la
suferinţa aceea drăcească pe care mi-a trimis-o şi care consta în a se retrage în aparenţă de la mine şi a mă părăsi, iară apărare, în mijlocul celor mai înverşunaţi duşmani ai mei."
„Nu suferim decît fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dummezeu este în acelaşi timp Fericirea pierdută, căinată, şi Suferinţa, deoarece întoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul răstignit pînă la împlinirea veacurilor. Torul aşadar stă sub semnul căderii, care-1 preschimbă pe om în fiinţă a remuşcârii, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeii însuşi - Dumnezeu care nu poate fi decît al Bucuriei! - în Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care stă spînzurat pe lemn, Sfîntul Duh care suspină şi Măria, care plînge pe Munte."
„De raiul pămîntesc nu ne mai apropiem decît suferind şi suferinţa aceasta e singurul lucru care ne poate convinge că pierduta Grădină tot mai există."
