Foarte mulţi îşi reneagă trecutul, dezmint pînă şi lucruri notorii. „N-am fost!"' Exemplu de cinste şi sinceritate colonelul C. L. care după ce se recomandă

adaugă — spre ştiinţă şi bună regulă: am fost prefect legionar de Oradea şi senator legionar.

Bucureşti, 1965

Cu Sorin Vas. şi Ştefan Pop. despre nebunie.

Secretul nebuniei - pentru Sorin Vas. şi Ştef. Pop - stă în discontinuitatea ei, în lipsa de coerenţă şi de consecvenţă a nebunului.

X. Y. zice că e Napoleon Bonaparte.

Foarte bine. Sunt gata să-1 cred. Dar nu pot deoarece el se poartă ca N. B.

numai pînă la un punct. Apoi trişează, se opreşte. Nu e consecvent cu el însuşi, nu e coerent. Mai bine zis nu-i serios în nebunia lui.

E nebun nu pentru că se socoteşte N. B., ci pentru că nu e în mod continuu N.B. •

Napoleon Bonaparie e Napoleon Bonaparte pentru că el se poartă mereu ca atare, pe cînd X.Y. se mulţumeşte ca ceilalţi să-1 trateze ca şi cum ar fi N. B.

Victor Hugo: era un nebun care se lua drept V.H. La fel şi Bonaparte.

Dar Victor Hugo şi Napoleon Bonaparte se purtau ei înşişi, prin propriile lor mijloace, ca V.H. şi N.B.

Mulţumindu-se ca alţii să-i recunoască situaţia de N.B., nebunul dă dovadă

de neseriozitate.

Foarte bine, îi accept punctul de vedere. Da, eşti N.B. Fii!

Şi iată că nu poate fi. Pe cînd N.B. e un nebun care poate să fie N. B:, care-şi poate realiza modelul şi-1 poate pune în funcţiune.

Lui X.Y. îi lipsesc mijloacele de a se purta ca N.B. In cele din urmă, din concesie în concesie, se declară mulţumit dacă i se spune: Maiestatea Voastră.

■318

Pe scurt, nebunul nu crede consecvent, continuu şi coerent că e N.B. în acest sens el ştie că nu e N.B. şi că e nebun: în acest sens orice nebun o face pe nebunul. La X.Y. există undeva o întrerupere, o scurgere (une fuile), o tlanşare.

Daca domnul de cristal din nuvela lui Henri Duvernois ar fi coerent, n-ar

trebui nici să vorbească deoarece cristalul nu vorbeşte. Aşadar nu-i consecvent cu el însuşi. Nebunul, fiind slab, are nevoie de alţii, depinde întin-totul de ei.

N-are şi N.B. nevoie de alţii? Ca să-1 recunoască. Pe cînd X.Y. are nevoie de alţii ca să fie, existenţial. El există numai reflectat.

Vorbele lui Sorin Vas. şi Ştef. Pop. îmi confirmă proasta părere despre nebuni pe care o am de la Chesterton şi de la Manole („Să n-aud de nebuni!"")-

Nici Mîşchin, nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sunt nebuni. Nebuni suntem noi care ne credem în circiumă în loc de a vedea că suntem în castel. De nebunie trebuie să ne vindecăm, nu de raţiune. Nu în întunericul tulbure, nu în semi-minciuna demenţei ne stă scăparea, ci în lumină şi adevăr, la picioarele lui Hristos care-i vindeca pe demonizaţi.

Lucerna, 1938

Comemorarea operei Siegfried de Wagner, la vila din Triebschen, pe malul lacului celor pentru cantoane. Aici a scris compozitorul Călătoria pe Rin a eroului după al cărui nume îl botezase pe fiul său de curînd născut.

Dirijor: Arturo Toscanini.

într-una din seri, în sala de concerte, simfonia I-a de Bralims, de asemeni dirijată de Toscanini.

Nu trece mult de la începutul executării simfoniei şi plafonul se deschide; cohorte de îngeri coboară din ceruri şi umplu sala. Valuri de euforie se revarsă

peste tot. Se simte că şi bucata şi execuţia stau sub lucrarea harului sfinţitor.

îmi închipui simfonia I-a de Brahms concepută noaptea, la Viena, spre sfîrşit de primăvară: compozitorul iese de la Kafeehaus, tîrziu, şi se îndreaptă pe jos către casă. Calea e lungă şi trece pe la \rotivkirche. E răcoare. A plouat. Din cînd în cînd se mai aude, îndepărtmdu-se, bubuitul unui tunet. Ultimele tramvaie trec, gonind. Toată melancolia vieţii se adună în jurul compozitorului, toate chemările, trecătoarele bucurii, permanentele frumuseţi, nostalgiile. Mai ales pentru că ştie că va muri este sufletul omului cucerit de atîta evanescenţă şi i se pare lumea în jurul său atît de solidă. Cel ce străbate cu pasuî apăsat al unui trup bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al vieţii sub toate aspectele ei şi nici al trecutului; ştie că umblă pe locuri unde au mers 319

Haydn şi Mozart, Schubert şi Johann Strauss. Prezentul însă e al lui; prezentul cu exigenţele şi decepţiile lui şi cercetat de ceva nepieritor. Mă întreb dacă nu la simfonia I-a de Brahms s-a gîndit Mateiu Caragiale cînd a descris valsul cîntat la birtul din Covaci (Tot mai învăluită, mai joasă, mai înecată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor...)

Aşez simfonia I-a alături de tetralogia lui Wagner (Paul Morand preferă

Tristan şi Isoldă) şi Don Giovanni, reuşita supremă a muzicii pentru Kierkegaard.

Nicăieri nu cred ca orăşanul, în muzică, să fi fost mai aproape de Dumnezeu, cutreierîndu-şi, profan, oraşul. (în literatură: Gaspard de la nuit de Aloysius Bertrand şi - fireşte - Chesterton, întreg.)

1971

Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de

Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.

Personajul Măriei Magdalena - text, partitură, voce, interpretare -e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii - mai greu de înţeles decît chiar Luca 16

ori Ioan 17 - mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atît de scump şi s-ar fi putut ajuta atîţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atîta risipă de mir şi sunt atîţia săraci!... Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cît va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe cînd pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine - răspunsul acesta e de natură a stîrni cea mai justificată

(righteoits) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decît oricînd.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie - ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.

320

Şi ni se dă o lecţie rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să

ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-1

mîngîiem şi, pe loc, să-1 covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.