- Haideti, haideti.
Si gazda, cu doi prieteni la brat, deschise larg usile. Si eu fredonând: " Que faites-vous madame ici... "
Ma simteam vesel, da\' vesel de tot. Placerea jocului cu totul noua pentru mine, ma atragea, ma înlantuia cu ispitele ei, ca bratele unei coconite enorme, contra careia orice aparare e de prisos.
Cu toate acestea, eram multumit si paseam mândru alaturi de ceilalti.
Când ma-ntorsei seara acasa, cu patruzeci de lei mai mult în buzunar si ametit înca de placerea vizitei în timpul careia fusesem obiectul tuturor discutiilor, ma simteam mare, cu mult mai mare, si gesticulând Iara furie, repetam mereu: asta e viata ti au hârtoagele alea de miroase a prostii cale de-o posta, asta e viata. S-apoi, rasuflând usurat, bine, da\' bine ca m-am desteptat.
13 ianuarie
Prima zi de scoala din viata mea de "om cumsecade".
- Dumitrescu C. Ioan, Dumitrescu Victor, Eliade M., Farin Amler si Galimir, la lectie.
Stiam; profesorul, cam surprins, ma întreba din nou. Din fericire eram pregatit.
îsi lasa ochelarii si ma fixa câtva timp.
- Iata o vacanta care ti-a folosit.
- Bine! Sunt multumit. Poti sa te duci la loc. Nota noua! Ma-ngalbenii, facui fete-fete si ma asezai ca pe ghimpi în banca. Colegii se uitau zâmbind la mine.
Nu-mi mai încapui în piele de fericire. Acasa:
- Mama, m-a ascultat.
Mama, care obisnuia sa vin cu cinci si sase, afara de chimie si limba româna unde aveam zece, se îngalbeni.
- Iar te-a ascultat? Desigur ca mai mult de patru nu ti-a dat.
- Ce patru, noua, noua.
Si de bucurie începui sa cânt:
- La-la-la-la-la.
288
289
La masa, toti ma priveau cu respect si când spusei cu gravitate: ".\' duc sa-mi fac lectiile", fetele se înveselira. Doar eu le eram nadejdea! Când închisei usa, auzii pe tata, înabusindu-si bucuria: - S-a dat pe brazda!
Noapte. Pâna acum m-am caznit cu o problema. Degeaba, n-am putut. Ce sa poti tu daca nu înveti nimic de patru ani? Treaba e asta?
Nu stiu de ce ma simt mai suparat decât atunci când umblam prin nori cu stiinta si filozofia mea.
Eram sa-mi arunc jurnalul în foc, dar m-am oprit. Poate o sa-mi trebuiasca cândva... De acum nici n-o sa mai scriu aici, pierd timpul degeaba. Las\' când o
sa fiu mare, tot de jurnal o sa stau. Acum... la scoala! Adio!
15 februarie
Ei, nu face nimica, ce-o sa fie daca oi pierde câteva minute pe zi cu Jurnalul"? O
bagatela, închipuieste-ti ca te-ai plimbat putin.
Nu stiu de ce, dar nu pot fara el, nu pot dormi bine pâna ce nu-mi notez importanta zilelor trecute.
De când m-am cumintit, viata a trecut sub aceeasi forma ca în fiecare zi; acelasi lucru în fiecare ora, acelasi gând în fiecare minuta, sa învat. De ce? Nici eu nu stiu si nici nu încerc sa dau raspunsul.
în tot cazul, rau nu e, caci cei dimprejur se bucura. Mama munceste cu mai multa bucurie, iar tata zâmbeste de câte ori îi arat vreo nota buna. Bietii parinti! Cât i-am necajit! Nici nu-mi vine a crede ca atâta vreme îi suparam în fiecare zi cu ideile mele, nici nu-mi vine a crede ca pâna mai acum câteva saptamâni zâmbeam la fiecare "succes" de-al meu, succes care nu le procura decât lacrimi.
Si cu toate acestea... nu sunt vesel, nu sunt fericit. Când aveam cartile mele de filozofie, când în micul laborator stam înfundat ore întregi, în timp ce altii îsi preparau lectiile, eram multumit, ma încredeam în mine, ca si cum toti aprobau aceasta. Si acum... muncesc ca un desperat ca sa obtin note bune, toti sunt veseli si numai eu... numai eu nici macar nu pot zâmbi. De multe ori m-am întrebat: "Pentru ce?"-Dar n-am vrut sa dau raspuns. Ma nelinistea gândul sa recunosc neputinta mea, ma înfricosa ideea de a fi un învingator stupid în lupta pentru existenta si ma îngrozea gândul ca as putea din moment în moment muri.
înainte era altfel. Toti dimprejur, tristi si suparati, si numai eu, cu toata paliditatea fetei, cu tot întunericul ochilor, "eram" fericit. Nu stiarn ce se petrece, nu vream sa stiu si numai în gândurile si experientele mele îmi închideam eu toata bucuria. La scoala, în lume, în casa, nu întâlneam decât priviri dusmane, stupide, si, cu toate acestea, eram fericit. De ce?
Nu mai pricep nimic. Sunt într-un fel de somnolenta intelectuala, lipsit de vointa si puterea de a judeca fara frica, stare care ma-înfioara. De ce?
Mâine am lectii grele, le-am pregatit de mult... Ceasul douasprezece... Ce Dumnezeu, frate, cu insomnia asta? Nu pot dormi...
De ce aceasta nemultumire? De ce aceasta stare animalica? De ce atâtea bucurii fara bucurie? De ce?
...Doua... mâine am teza... nu mi-e frica. Dar atunci de ce mi-e teama?
Si noaptea care ma înconjoara momeste o aureola verzuie, lumina ce nu poate patrunde în bezna adânca. Din fund, de la perete, îmi pare ca se desprind umbre... asi... tc-am spus... nu-i nimic, mi s-a parut. Ba nu, iata... De ce atâta teama? Si daca ma omoara, ce? Dar nu! Nu vreau! Mi-e frica... Si într-un spasm isteric apas nebuneste pe sonerie. Ce e asta? Nu suna?! A, asa e, e stricata.
Simt cum frica, frica de necunoscut, de moarte, de tot, de tot ce vad... ma cuprinde. Si cum stau în lumina, pe peretele din stânga mi se deseneaza umbra stearsa de neguri, umbra tintuita ca o stafie, cu bratul întins, cu mâinile crispate, cu capul întors si cu corpul încovoiat pe masa. Si atunci, ca din pamânt, rasuna ca din pamânt propriile mele gânduri, materializate, izvorâte ca niste fantome albe, înconjurându-ma si strigându-mi: "Esti nebun, esti nebun".
