Periculos, foarte periculos, oboseala nervoasa, mai ales daca citeste filozofie poate influenta întreaga viata. Si viseaza vedenii. Ceea ce nu e bine, nu e bine.
...în tunel, tinându-ma cu mâinile de peretii fosforescenti, înaintam pas cu pas, în timp ce ma apropiam de o deschizatura închisa cu o poarta enorma rosie pe care nu scria, nu se vedea nimic, si cu toate acestea simtii ca silabisesc: "Ceea ce s-a nascut din carne, carne este, si ceea ce s-a nascut din spirit, spirit este."
Vroii sa trec înainte, dar un ce neînteles ma tintui în fata usii, privind prin ea, prin nimic. în jura-mi, nimic, eu? Un nimic.
încetul cu încetul, luminile tunelului se stinsera, ceata se întuneca si... o durere vie simtii pe frunte. îmi punea mama gheata.
30 noiembrie 1921
La scoala. Nici un semn de prietenie din partea colegilor, nici un semn ca le pricinuise un pic de bucurie însanatosirea mea. Când le dadeam ziua buna, înfiripau o vorba-doua si se eschivau. "A! ai venit?... Ce ai avut? Bine ca te-ai vindecat..." Parca se rupse ceva din mine, parca pierdusem ceva, ceea ce cu câteva minute înainte simteam ca
aveam. Acuma îi cunosc pe toti; interesul îi predomina. Cum simt ca unul stie si i-ar fi de ajutor în goana lor dupa note, "interesul lor", încep a-l lauda, a-i tine partea în discutiuni, sperând ca, sub pretextul unei prietenii, sa-i poata "sufla"
la lectie. Si pentru ce toate acestea? Pentru note sau "fituici" la teze, pentru un simplu semn pe care profesorul îl însemneaza, zice-se, cu mare seriozitate si prudenta, în catalog, un smoc de foi oficiale. Bietii oameni! Pentru un noua sau zece la istorie sau geografie sunt în stare sa roada cartea, îmbuibându-se cu nume proprii, localitati si ani, uitându-le a doua zi pe toate si lasând la o parte tot ce e principal din stiinta.
Iar când obtine "bine" ori "foarte bine" la toate si-si capata coroana, se crede cel mai cult om, el premiantul, pentru ca cunoaste pe de rost cinci geografii, trei istorii, doua algebre si nu stiu câte religii! Bietii oameni!...
Si ca sa-si vada idealul, nota si coroana, îsi epuizeaza fortele în hanalitati fara de nici un folos, nici poetic nici moral, iar daca vad ca au învins, recurg la tot felul de lucruri nepermise, numai si numai sa ajunga. Iata oamenii care o sa învinga în lupta pentru existenta. Iata viitorii oameni de stiinta, alias si de
politica, care vor conduce universitati, vor întemeia societati si vor rasturna tot ce nu corespunde gusturilor lor. Când vor arata certificatul de bacalaureat cu
"foarte bine", toate portile li se vor deschide, lor, premiantilor, dintre care foarte putini merita numele.
Ca sa ajunga, lupta, toceste cartea fara sa înteleaga nimic, daca nu are protectie, îsi capata simpatia profesorilor întrebându-i lucruri extra-scolare sau dând dovada ca se "ocupa", baga intrigi, nu leaga nici o prietenie trainica, ci împarte numai dusmanii, iar peste 10-l5 ani, din fruntea statului, zâmbesc. "Ei, eu am învatat, prin munca m-am ridicat aici, eu am învins." Aci nu minte. A fost un învingator! Si acuma ma gândesc: ce-o sa ajung eu? Ca sa-mi epuizez energia, puterea de judecata în geometrie si gramatica nu voi face pentru nimic în lume, ca sa "lupt" iarasi nu o sa pot, caci nu intra în caracterul meu, cu chimia fiziologica pe care o urmez sau cu stiintele naturale mor de foame sau putrezesc într-un liceu de provincie. Atunci? Bine zicea bietul tata... Un om sucit.
280
281
3 decembrie 1921
II
30 noiembrie 1921
Da, da, un om sucit! Acuma vad eu; de ce nu puteam suferi disciplina ce o credeam ridicola din scoala, pe care însa toti o acceptau fara discutie, de ce nu ma împacam eu cu programul scolii, fie el analitic sau nu, care ma silea sa repet ceea ce au repetat altii de zeci de ani; pe mine, fire independenta, ce nu-mi placea sa fac ce faceau altii, de ce... etcetera, etcetera. Da, eu trebuia sa ma nasc peste câteva sute de ani.
Nu stiu ce-mi spune mie, de cred în metempsihoza, ca în alta încar-natie eram fachir sau asa ceva.
în clipe libere, când fara a medita nimic privesc cerul, luciri razlete, fara nici un înteles, îmi strabat creierul, insuflându-mi sentimente de temere si de mai multa încredere în mine. Ce-o fi? Ce pacate din alta încarnatie ma fac sa sufar acuma, asa, fara nici un rost? Caci cu toate ca de multe ori treburile-mi merg bine, sunt tot trist, tot dus pe gânduri, gânduri ce nu-mi apartin, dar care mi le porunceste necunoscutul!
Parca bolnav, un egoist hipertrofiat, caut întotdeauna de a ma refugia de
"placerile" zilnice, ajunse pentru mine curate chinuri.
Dar curios; aceste dovezi despre starea mea sufleteasca, în loc sa ma predispuna la oarecare melancolie, la un început de neurastenie, mai mult ma întaresc, ma îndeamna sa muncesc si mai mult, ca sa scap si sa ajung. O
putere neînteleasa pentru mine, un infim vierme orb, ce ma taiase pe scoarta unui atom al infinitului, o forta suprema care îmi reînnoieste în fiecare noapte puterea de munca si curajul, o putere suprema îmi porunceste: fa! si fac, cu toate ca sunt convins ca acest gând a iesit din judecata mea, creierul meu l-a plasmuit si lui îi apartine...
Si acum, cât de hâda e realitatea, mai mult sau mai putin materiala. Ah!
Doamne!
Realitatea, acest crud abstract care-ti rapeste si cele mai nevinovate iluzii, iluzii niciodata realizabile, dar care totusi ei i se par periculoase.
Pentru mine, realitatea, deci prezentul, niciodata n-a fost îmbucura-. tor; daca n-a fost rau, a fost comun, daca n-a fost comun a fost material si asa mai departe.
Nu stiu de ce cuvântul acesta urât de tot ce-mi apartine mie îmi insufla un zgomot albastrui, facut anume pentru a atrage neînarmatii ÎD lupta pentru
existenta.
Credeam ca m-am facut bine, dar iar m-am îmbolnavit. Ma doare îngrozitor capul, mai ales regiunea ochilor. Mi-era frica sa nu capat vreo meningita din cauza surmenajului intelectual din ultimele zile. Cum deschideam ochii, o durere naprasnica îi silea sa se-nchida. Aveam impresia ca tot creierul e acoperit cu o patura de spuma cenusie care producea durerile, si de multe ori ma gândeam sa o curat cu cutitul. Gânduri de bolnav!
De azi-noapte, ninsoarea n-a mai încetat. Când încet, când mai repede, schimbând la iuteala directia, fulgii se astern, pregatind totul pentru somnul lung de iarna, prevestind o ameteala produsa de ger.
Nu stiu de ce azi ma gândii la moarte, nu ca era aproape, dar asa, din lipsa de subiecte de meditatie, izgonite de partiala aiureala a capului.
Niciodata nu mi-a fost frica de moarte, ba ceva mai mult, de multe ori ma gândisem ca, arunci când s-o apropia, sa încep sa râd, învingând astfel instinctul conservator înnascut în fiecare om. Ce bine e când mori! Atunci afli daca cu adevarat forta planeaza sau daca necunoscutul (devenit cunoscut) domneste peste domeniile infinitului, atunci îti explici atâtea si atâtea, atunci te pregatesti pentru nemurire, daca, bineînteles, nu cazi mai dinainte în bezna fara margini si fara culoare, bezna care-ti rapeste orice nadejde si care te face sa tremuri rostindu-i numele: materia!
Ah, ce grozava ar fi moartea atunci, atunci când toata inteligenta purificata si îmbogatita în cincizeci de ani se transforma în câteva scântei electrice, o licarire de lumina, câteva calorii, ca apoi sa se materializeze, sa moara cum zice Lebon, sa se transforme în câtiva atomi de fosfor uzat, carbune sau hidrogen, s-apoi sa fie îmbucat de "altul" si dat înapoi "altuia".
Parca simti cum "eul" tau devine din ce în ce mai mic. Adica la aceasta sa se rezume o întreaga viata de necazuri, de chinuri sustinute numai de o singura nadejde, "nemurirea"?
Nemurirea? As fi prea prost ca sa nu cred în ea... si daca, cu toate acestea...?
încep sa tremur!...
Durerea începe din nou, cu mai multa ferocitate si neîndurare. Fac sfortari enorme sa-mi culeg gândurile, sa mi le amortesc, sa nu le mai fac sa sufere din cauza înfrângerii lor în fata mirabilului, dar nu pot. Aiureala ma cuprinde, si o lumina vie ma orbeste curatindu-ma de tot ce e pamântean...
