Dar... trebuie sa ma culc, caci mâine avem engleza si nu prea stiu, cu toate ca e singura materie la care învat cel mai mult.
Mâine! ma-nfior când aud cuvântul acesta aducaior de voie buna sau tristete.
Mâine!? Ce-o fi mâine? Ah, timpul!...
7 noiembrie
Azi a plouat toata ziua. Tristetea naturii s-a transmis si asupra mea, caci toata ziua astazi am fost trist.
începui seria a doua a Souvenir-xsnlor si, entuziasmat din ce în ce mai mult de
"Virgil al insectelor", nu ma ridicam de la masa decât seara, când ma chema la masa. N-am putut mânca mai nimic. Aveam întotdeauna pe naturalist în fata ochilor, înconjurat de o aureola formata din insecte si îi pizmuiam fericirea ce-a simtit-o.
Dupa-masa trecui sa cânt ceva la pian. încercai câteva mazurci, cu potpouri, dar sunetele erau false, nu puteam transmite degetelor cele ce simteam.
Am luat atunci Marsul funebru de Chopin si i-am cântat introducerea, pâna ce chiriasul nostru a iesit si m-a rugat din inima sa întrerup aria, ceea ce am si facut repede.
Iata-ma din nou sus. Cu coatele pe masa, la caldura dezmortitoare ce începe sa se raspândeasca, recitesc pentru a nu stiu câta oara L \'harmas din Souvenires.
...O casa draguta cu doua caturi si într-un stil modern, înconjurata de o întreaga armata de copaci, tufe. si arini. în dreapta o alee de liliac, în fata o gradina cu verbine si petunii, iar în fund, desisul fara umbra al "harmasului". Pe drumul spre Campestra...
In gradina, un omulet fara barba, cu ochii blânzi, dar cu o expresie de ciuda, rascoleste nu stiu ce la radacina unui liliac, iar lânga el un baietas, cu parul blond si cu o fata trista, nespus de trista. Sunt "eu", iar batrânul e Fabre.
Adevarat?! Dar imaginea mi se sterge repede din fata ochilor; îmi ridic capul care ma doare grozav.
Unsprezece si jumatate! Ar fi timpul sa ma culc.
Lampa e stinsa. Luminitele focului joaca voioase pe peretii de curând varuiti.
Afara a început ploaia, iar vântul îsi chinuieste prada, ce trosneste, de te apuca fiorii, plecându-se împaciuitor ca în fata celui mai tare. Mi-e mila de bietii copaci.
în pat, cu fata în sus, ma gândesc.
De ce nu mi-a dat Dumnezeu si mie o casuta la tara, de ce nu m-am nascut la munte, unde as fi lucrat fara frica, fara teama de profesori, de colegi, spre dezvaluirea misterelor cuprinse în protoplasma? De ce?
De ce suiit condamnat sa îna epuizez în conglomeratul acesta de patimi, de viclenie si intrigi, în aceasta lume care nu ma întelege si ma sileste sa învat, în loc sa studiez, pentru a-mi câstiga pâinea? De ce?
Simt cum o durere mare, mare ma cuprinde si repede pusei perna la ochi, ca sa nu mai plâng din nou.
Dormitam; ca prin vis, auzii pasi pe scara, o mâna îmi ridica capul, mi-l puse drept pe perna si apoi auzii: iar a plâns!
Ghicii: era mama!
28 noiembrie 1921
Trei zile am fost bolnav; am avut febra, dar ce febra? Credeam ca n-o sa mai scap niciodata de ea, afurisita. Din cauza prea marii temperaturi, aiuram; mama nu mai contenea din plâns, iar doctorul doar îngâna:
- Oboseala nervoasa, citeste prea mult, poate sa capete o...
Eu nu mai auzeam nimic. Visam, dar parca eram treaz. Nu simteam nimic, pierdusem notiunea timpului, nu mai stiam unde sunt si uitasem ca sunt pamântean.
într-o ceata luminoasa, brazdata cu milioane si milioane de ochi stralucitori, ca jarul, si-n mijloc un tunel imens, care, cu toate ca exista, se vedea prin el ca printr-un geam. Si tunelul fosforescent atât de frumos, ca ramasei mult timp ca sa-l admir.
Un singur lucru ma chinuia; unde sunt? Ma uitam în sus, peste tot ceata luminoasa, jos ca un gol nemarginit în care, cu toate acestea, pluteam. Ma uitam mereu în jos si eram uluit de frica, dar cu toate acestea 278
279
nu cadeam. Atunci îmi pusei întrebarea la care totdeauna gasisem raspunsul, de altfel, foarte usor: "Ce sunt?"
Si curios ca altadata îmi raspundeam "un animal perfect uman", acuma nu puteam defel întelege ca as fi om. Cum e aia? Ma privii, privirea nu întâlni nimic, nici macar o ceata. Atunci ma napadira alte întrebari: "Unde e creierul?
Pentru ce judec? De ce vaz?..."
De când mergeam si tot la usa tunelului sunt; simt ca zbor, simt o durere usoara în tot corpul meu, de doua ori invizibil ca si razele. în fata se întinde tunelul, infinit, fara sfârsit, pe care nu îl pot atinge...
A! m-apropii, o sfortare! Mai! Mai! înca una! în sfârsit, am ajuns!... Cum ma doare capul! Dar uite tunelul, tunelul...
- Ce ai, puiule, te doare rau capul?
- Tunelul, tunelul... Cine esti... unde...
- Nu ma mai cunosti? Mama.
- Ah! Mama... si visul?...
- A fost un vis, culca-te, puiule, c3 vine acum doctorul
- Uite ce e, doamna, citeste prea mult si acum e cuprins de o debilitate nervoasa care îi mareste îngrozitor febra. Acum, în aiureala, vorbeste despre ce-a citit, îmbracat într-o imaginatie pe care toti acesti bolnavi sunt convinsi c-o vad. E rau, poate sa capete o... dar faceti reteta aceea si puneti-i gheata...
