- Si ne despartim de acum...
- Pentru cinci, zece ani... Pe urma, iarasi ne întâlnim... -Da...
- Vine trenul, Niska...
- Trebuie sa plecam, nu?...
Fireste, trebuie sa plecam. Eram numai noi doi în sala de asteptare. Niska, ridicându-se, mi-a aratat cu degetul obrazul, si a zâmbit. Am sarutat-o pe gura, lung si dureros ca un geamat.
Ne-am urcat în vagon tristi, tulburati. Nu ne-am vorbit pâna la gara. în trasura, i-am strâns iarasi mâna.
- La revedere, Niska!...
Orasul se înseninase, proaspat dupa ploaie. Am plecat, singur, pe strazile reci.
Universitatea e iarasi înviorata în valul de studenti tineri, de studente timide.
Coridoarele se lumineaza de ochi, de zâmbete, de obraji. Salile sunt tulburate de neastâmparul celor din anul I. în bancile din fund se asaza aceiasi studenti glumeti, în bancile din fata aceleasi studente cu mâinile albe.
Profesorul de logica stârneste aceleasi nelinisti. Totul e viu, e proaspat, e nou.
Nu cunosc pe nimeni. Ai mei s-au risipit. Banuiesc în perechile stânjenite de ochii celorlalti legaturi pe care anii le vor strânge si apoi anii le vor desface.
*
Ultima zi si ultima noapte.
Eu plec, iar mansarda mea se va narui. în locul casei batrâne, alta casa - înalta si cenusie - se va înalta. Intorcându-ma, nu-mi voi mai recunoaste strada, copilaria, adolescenta.
Povara amintirilor piere, o data cu mansarda. Ma simt usurat, liber, zvelt, patimas si odihnit. De ce sa-mi amintesc, la orice pas în odaita scunda, trecutul?...
Cartile au fost coborâte în lazi. O parte ma va întovarasi dincolo de tara, o parte ma vor astepta în podul bunicii. Rafturile sunt acum goale. Mansarda mea pare ciudata, ranita, ciuntita. Cadrele au fost coborâte, globul de la lampa ridicat. Hârtiile din sertare, adunate si scrise vreme de zece ani, Jurnalele din liceu, caietele cu povestiri si gânduri, înghesuite într-o lada. Mi-am ales numai câteva plicuri, câteva hârtii.
Seara, a v^nit Radu si s-a întristat, în timp ce eu rascoleam sertarele si rânduiam cartile în lada. Se întrista amintindu-si cum m-a cunoscut în gimnaziu. Cum ne-am împrietenit, si noptile de adolescenta, si lectura timida a celor dintâi pagini scrise, si adunarile prietenilor... Marcu si Petre la Paris. Un
prieten la Geneva, alrulla Torino... Ceilalti, risipiti prin oras, printre oameni straini noua... Se întrista amintindu-si si de Nonora, de Ajunul cu bucurii, de colinde, de Bibi, de Viorica...
- Esti copil, Radule... Se darâma doar zidurile.
Rasfoiam hârtii multe, ca sa nu-mi vada ochii. Lacramile lui erau mai puternice decât vointa-mi încruntata. Trebuia sa ma grabesc. în zori, ma desteptam.
Radu lacrama, fumând. Lumina îngheta între rafturile goale, deasupra patului fara iconita.
Am tresarit o singura data; când am gasit cutia cu amintiri uitate. Am zâmbit citind însemnarile pe plicul de vizita: "La ce te gândesti? La cel care trebuie sa moara..." Am zâmbit deschizând plicul cu data din aprilie si scrum de tigara. Se mai afla în cutie pasaportul meu pentru Italia, si între filele pasaportului, la rubrica: "Lespersonnes qui accompagnement le porteur passeport", o fâsie de matase si o fotografie de a Niskai, cu dedicatia: "Devinez, devinez toujours"...
Am pus cutia în lada, alaturi de fotografiile din copilarie, din liceu, din Universitate.
- Radule, încearca sa fii tu aici în ziua când se va darâma casa...
270
271
El a plâns, eu l-am îmbratisat. Trecuse miezul noptii. Ma simteam ostenit si strain.
- Radule, în zori, ma destept... Sa ne despartim...
Ne-am sarutat, pe amândoi obrajii. Eu i-am daruit cea mai frumoasa carte pe care am gasit-o în lada mea deschisa. El tot ce a avut asupra-i: un pieptene si un carnet.
L-am întovarasit în curtea cu trandafiri îngropati, cu tufe de liliac. Se facuse frig, frig. Felinarele pâlpâiau la colturi de strada.
- Sa te gasesc sanatos, Radule...
Acum, scriu aceasta ultima pagina. Caietul îl voi purta cu mine, ratacind.
Nu sunt trist, nu plâng. Ci ma simt numai obosit, obosit, de lupta care a durat prea mult si prea crâncen.
Trenul meu despica dealuri si câmpuri brazdate. M-am închinat soarelui care s-a înaltat în cerul rece. Toamna e senina si înalbastreste padurile.
Revarsari de viata ma înabusa. As vrea ca trenul sa alerge, sa cutreiere, sa ma coboare în gari necunoscute. Poftesc orasul strain ca pe un fruct zemos.
Poftesc anii care îi voi petrece într-însul ca pe un trup. Viata ma cheama, vasta si diversa, înspaimântatoare în ispite, cu geana vânata. Drumul ma îmbata. Nu las în urma mea nimic; nici amintiri, nici lacrami, nici tristete. Totul e înainte, în orasul strein, în lumea noua care ma asteapta. Toate gândurile, toate dorurile se încordeaza catre anii dinaintea mea, la cele ce va trebui sa împlinesc, la cele ce va trebui sa cunosc si sa îndur.
Nu ma înspaimânta nimic. Viata ma atâta ca o primavara perversa. Nu voi lasa sa-mi scape nimic din cele ce mi-a fagaduit. în fiecare dimineata, voi renaste.
In fiecare noapte, ma voi darui...
Cerul e acum însângerat si calm. Soarele se pogoara, alaturi de o padure si un râu. Ascult cum alearga trenul însetat de vazduh. Câmpul cu roada însamântata ma tulbura. Ochii nu mi-i pot dezlipi de zarea catre care alearga trenul, neodihnit.
