Azi, aproape de înserat, pe bulevard, am întâlnit pe Nonora. Uitase obraznicia mea, scrisoarea fara raspuns si nepasarea cu care lasam sa treaca lunile fara s-o vad.
Nonora a fost astazi mai frumoasa, mai calda, mai patimasa. Mi-a marturisit ca e îndragostita de un tânar actor, cu care se va casatori. Mi-a aratat fotografia lui, cu o dedicatie stupida si dragalasa. I-a sarutat fotografia pe strada.
262
263
Ce-am simtit eu atunci, mai puternic decât vointa mea, mai puternic decât respectul pentru dragostea Nonorei? I-am soptit, tremurând.
- Nonora, hai la mine!...
- Acum nu se mai poate. Sunt logodita...
- Nonora, în toamna plec, si, dupa ce plec eu, casa se darâma. E prea veche...
Nu vrei sa vezi, pentru cea din urma oara, mansarda?... Acum doi ani o îndragisesi... Nu ai amintiri în odaita mea?...
- Ai sa fii cuminte?
- Ca un prieten. * "•
Mi-a zâmbit, mi-a luat bratul - si am plecat.
Eu îi simteam trupul încordat, iar sufletul vast, vast...
- A început sa fie cald în mansarda ta...
- Scoate-ti bereta, scoate-ti tot ce vrei...
- Ai început sa vorbesti ciudat.
- Nu, voiam sa te sarut comod.
- Nu se poate.
I-am strivit buzele si i-am frânt mijlocul. Nu si-a putut sfârsi fraza cu împotriviri.
- Nonora, e inutil sa te prefaci pudica... Aminteste-ti. • - Nu se poate!... Acum sunt logodita.
- Cu atât mai rau pentru logodnicul tau... îmi placi si mie.
- Nu te mai recunosc... Lasa-ma!
Bratele mele erau prea tari. Copcile de pe umeri se deschisera singure. I-am zarit sânii, bruni si speriati.
- Nonora, altadata ma lasai sa-ti sarut sânii...
- Acum ai sa vrei mai mult... nu se poate!...
De unde îmi ghicea Nonora gândurile? Ma enervau împotrivirile ei de fecioara perversa. Stiam ca o puteam stapâni prefacându-ma inocent, desfatând-o si apoi luând-o ca un fur, fara aparare. Am ales cealalta cale. Am cerut-o, sincer si direct. A început sa râda. O ghiceam tulburata, de primavara, de simturi, de purtarea mea, de ineditul faptului pe care-l întelegea din ochii mei.
Trupul i l-am frânt. Bratele i le-am înlantuit de bratul meu. Am despicat genunchii si i-am stapânit coapsele. Faptul s-a petrecut înainte ca Nonora sa
judece, înainte ca eu sa sovai.
Ne-am desfatat trupurile.
- De ce ai facut asta, de ce ai facut asta?...
în patul meu, între carti, logodnica celuilalt plângea.
Priveam pe ferestruica. Si simteam tulburarea nestinsa, si iar doream trupul fetei cu mireasma florii de liliac.
*
Din scrisoarea catre Petre.
"...Tu nu ai biruit, ci ai fugit din lupta. Am recitit cele ce mi-ai marturisit la începutul primaverii. Laudai logodnica pe care acum o socotesti obstacol în viata ta de cuceriri sociale. Ai facut acel pas pentru care trebuie sa te chinuie mustrari; ai fagaduit, si te-ai logodit. Apoi, într-o zi de reculegere, cu examenele trecute, ai înteles greseala si ai fugit. Fuga ta nu e o dovada de vointa, ci un fapt las. Ai fugit dupa ce îti dadusesi cuvântul de cinste ca vei ramâne prins. Pentru mine, acest cuvânt exista.
Acum, din acel oras departat si imens, îmi scrii ca nebunia te-a mântuit. Te-a mântuit mediocru si umilitor. Pentru mine esti înca un învins.
Nu mi-au placut cuvintele de osânda împotriva logodnicei. Ea nu e vinovata. Ai fost atât de slab, încât ai urât faptura care ti-a dovedit, efectiv, slabiciunea. De ce s-o urasti si de ce sa fugi? Trebuia sa ramâi aici, sa rupi logodna, prefacându-te îndragostit de alta sau prefacându-ti vicii care s-o înspaimânte.
Aceasta era barbatesc, nu fuga. Acolo, în orasul cu ispite, ai s-o uiti. E umilitor; va fi o uitare organica, a sufletului nascut din trup, nu a adevaratului suflet.
Si-mi scrii ca te simti puternic, mare, însetat si ma îndemni sa fac si eu tot asa, daca ma vor surprinde împrejurari asemanatoare. Cu o singura deosebire: eu voi pleca dupa ce voi învinge. Plecarea mea nu va fi fuga, ci faptul celui care vrea sa-si vindece ranile în singuratate.
De altfel, eu nu am nevoie nici de plecare, nici de fuga. Viata si vointa mea îmi sunt ajutor neînvins. Simt vara în mine si în arbori. Seva fierbinte îmi aduna puteri neînchipuite. Nu ma întristeaza nimic: nici risipirea cercului, nici logodna Niskai, nici plecarea mea pentru atâtia ani, nici darâmarea casei în care am copilarit, a mansardei cu amintirile adolescentei, cu atâtea amintiri. Nu ma întristeaza, pentru ca sufletul meu e atât de vast, încât cuprinde într-însul dureri, bucurii, înfrângeri, nostalgii, doruri, fara sa se sfarme si fara sa se tânguie.
