Am început sa-i vorbesc, sa râd, sa glumesc. I-am spus câte fapte noi ne asteapta pe drumurile noastre. Al meu e, poate, un drum de culmi; dar si drumul ei merita sa fie batut sincer, voios, culegând desfatari. Ea era tot mai trista, si îmi zâmbea numai, alaturi de mine, privind, pe fereastra vagonului, câmpurile în toamna.
Am ajuns, i-am luat bratul, si am pornit pe cararea ce înconjoara lacul.
Amintirile se împrospatau, dureroase. Padurea era acum sângerata, cu aleile pustiite, cu frunze multe luate de vânt. Drumul ma îmbata, ma înspaimânta. Ma înaltasem atât, în trei ani...
- Când pleci?
- în câteva zile, Niska.
- Ai sa uiti, nu?
Cum i-as fi putut spune ca nu voi uita, niciodata?
- E stupid... nunta mea e la sfârsitul lunii... iar n-ai sa fii... Am mângâiat-o pe par, zâmbind.
- Stii care va fi darul meu? Un caiet alb, legat în piele, si sus, pe prima pagina, o data...
- Vreau sa-ti însemni viata. Când ma voi întoarce si te voi gasi schimbata, înfrânta de mediu, de mediocritate... am sa încerc sa aflu toate împrejurarile prin care sufletul din mine a pierit... Stii, Niska, ma pasioneaza agonia mea si a fapturilor mele... E tragic; si reconfortant pentru mine...
- De ce îmi spui toate acestea?...
A început sa plânga, si bratul ei tremura, si ochii se adânceau sub lacrimi. O
priveam, îmi ascultam sufletul razvratit. Ochii se înfigeau în zari, în cerul cu flacari reci.
- Eu credeam ca ai sa ma mângâi, ai sa ma ajuti...
- Niska, prevestindu-ti fericirea în mediocritate, eu te mângâi. Te stânjeneste cuvântul, stiu. Spune-i atunci cum vrei: casnicie, fericire comoda, în oras de provincie, cu sot cinstit, cu copii frumosi... Alege tu cuvântul... Eu vreau sa-ti spun ca vei începe o viata noua, care nu e cea pe care am ales-o amândoi, în anii prieteniei noastre, dar care te va face fericita, pentru ca te va abrutiza spiritualiceste...
- De ce îmi vorbesti, de ce îmi spui toate acestea?... Nu stii ca atât cât existi tu, nu pot fi fericita?...
- Ai sa uiti Niska, departe de mine ai sa uiti; cum ai uitat când te-ai logodit...
Am lasat-o sa plânga. în padure se isca vânt de ramuri. Zaream nori albi adunându-se. Niska tremura tot mai dureros. As fi voit s-o mângâi, sa-i spun ca mi-e draga... Dar sufletul era de acum senin. Si cu cât se tulbura padurea, cu atât sufletul se însenina.
- Stii ce vreau?... Sa cautam trunchiul de lânga lac unde mi-ai ghicit în palma...
- Se apropie furtuna, Niska...
- Vreau sa-mi amintesc... Atunci era primavara, era atât de frumos, eram atât de naivi... Eram în anul întâi...
- Si acum, esti licentiata. Si e toamna. Si se apropie ploaie, cu vânt rece...
Mergem spre gara, Niska...
- Nu, nu... vreau sa revad si manastirea si biserica...
- Niska, se întuneca.
- Ce ne pasa noua? Nu mi-e teama de ploaie, nu mi-e teama de padure... Vreau sa mai vad o data...
f 268
269
- Si eu vreau sa ne înapoiem. Tu traiesti din amintiri, dar eu traiesc din viata.
Ce-mi pasa de amintiri? Ce-mi pasa de acea primavara nostalgica? îsi au locul lor în suflet, dar nu vreau sa le împrospatez, acum când se vesteste ploaie... De ce sa ma întorc înapoi cu trei ani când viata ma asteapta, vasta si ispititoare, înainte?... Mergem spre gara, Niska!
Nu s-a mai împotrivit. Lacrama, si lacramile îi alunecau pe obraji, ca din ochii unei icoane.
Padurea fosnea, se risipea si se aduna în vârtejuri de frunze. Cerul se
întunecase. Am iesit la câmp. Câmpul era întunecat, cu iarba pustiita de soare si bruma. Drumul catre gara era de pe acum înnegurat de ploaie.
Ploua, ploua. Ne ajungeau miresme de câmpuri rodite cu samânta norilor. Si vântul iscat din munti chinuia padurea. Gemetele se fugareau deasupra brazdelor.
Paseam amândoi, cu fruntile plecate în ploaie. Niska plângea, blând. Eu îmi simteam sângele razvratit de frig, muschii înserpuiti pe oase, umerii încordati.
Eram puternic, eram puternic, alaturi de lacramile Niskai...
în gara, am asteptat tacuti cel dintâi tren catre oras. Priveam cum ploua. De-a lungul copacilor loviti de picuri, eu zaream tari cu lumina, tari cu zapezi, cu orase... îmi gândeam drumul meu, patimas de tot ce voi afla, de tot ce voi stapâni în anii tineri, pe care abia îi începusem... Niska îsi alinta la rastimpuri pleoapele cu batista alba si mica.
S-a apropiat trenul.
- Noi ne vedem astazi pentru cea din urma oara.
- Da, Niska.
