Trânti vesel tocul, închise calimara si usca cerneala pe ultimele rânduri. Iar, în credinta maiestriei capitolului Un baiat si o fata, coborârea scarilor a fost cea mai fericita clipa din copilaria lui.
IV
Câteva zile în urma, Marin parasi Jurnalul unui om sucit. Nu-l mai tragea inima spre foile acelea desperecheate si se simtea obosit, scârbit de câte ori se aseza la masa cu gândul sa scrie. în odaita, caldura îl ametea, îi gonea atentia. Citea cu greu, numai în camasa si cu pumnii apasati pe frunte. O adiere de somn îi legana la rastimpuri trupul si arunci îsi lasa privirile pe ferestruica din fata, dormitând. încerca sa se trezeasca afundându-si capul într-un lighean cu apa proaspata. Ochii se odihneau în raceala, se înviorau, iar luminitele înnegurate de miopie se aprindeau.
Se desparti de roman, linistit, asa cum se despartea întotdeauna de luciiuiic care nu-i mai piaucau. Pierduse nadejdea unei reabilitari în u>ut profesorilor prin volumul pe care l-ar fi putut publica. Si pentru ca, deocamdata, nu gasise alt mijloc de a le vadi însusirile lui, se înciuda, se înrosi de necaz si îi urî cu gândul.
Aduna atent foitele scrise, fara sa le citeasca, si le înghesui pe toate într-un plic mare galben, pe care scrise: încercari pentru "Romanul unui om sucit". Credea ca e mai nimerit noul titlu. Cum nu mai putea fi vorba de Jurnal", trebuia numit Romanul unui om sucit. Iar când deschise ladita în care-si pastra hârtiile si caietele lui, îl cuprinse un entuziasm neasteptat si vorbi: "Cât am scris, cât am scris!..." Gândul acesta îi înfiora spinarea de placere. Se ridica deodata nervos, desfacu bratele si ocoli de câteva ori odaita. O nemarginita încredere în sine îl napadi si, încordându-si bratele, adaoga, amenintator, cu dintii strânsi: "Am sa scriu, sa scriu!... ahhh!..." Tremura. Nu se putea linisti. Deschise ladita, lua plicul si-l zvârli pe masa. Se pregati sa înmoaie tocul, dar se simti deodata rece, nemiscat, trist, obosit, satul. Astupa cu luare-aminte calimara. Era atent si se întreba: "Ce dracu mi-a venit?..."
Sfârsi prin râs, un râs silit, pe care l-ar fi vrut ironic. Dezamagit, îsi alese apoi lectura.
*
Nostalgia celor din urma zile de scoala.
Bucuria vacantelor farâmitata de prea multa asteptare. Voluptatea libertatii secatuita cu mintea în orele lungi, apasatoare, de la sfârsitul trimestrului.
Impresia de searbad si inutil ce se strecura în suflet: oboseala nemarginita, simtamântul zadarniciei marei bucurii, care se apropia banal, îngrozitor de banal...
314
315
Baietii veneau în diminetile limpezi cu tunicile descheiate, cu sepci de vara, unii veseli, altii melancolici. Ochii unora sufereau de lipsa al-bastrului nesfârsit.
Erau suflete care visau nemarginirea, calatoriile prin locuri unde omul se contopeste cu firea. Dar nu stiau prea bine care vis l-ar dori repede îndeplinit.
Caci lânga viziunea unui Orient îndumnezeit cu mintea, se alaturau, geloase, tarine si catune prietenoase, prapastii, pâraie, paduri de brazi si valurile inedite ale unei mari despre care credeau multe... Si sufletele sufereau în aceasta
împartire. Ele, care voiau sa se dea în întregime, sufereau nedreptatind unele visuri. Si nu stiau ce sa aleaga: când se hotarau pentru hoinarerile din cartile de calatorii, se înfiorau în fata apusului indian, se simteau deodata întristati.
începeau sa înteleaga cum sunt tintuiti de legaturile pamântului.
Pe unul dintre visatori, un armean focos, îl cheama Haig Bracterian. Era înalt, bine legat, avea o fata negricioasa si ochii adânci. II iubeau toti si îl vorbeau de bine; era stiut ca cel mai "simpatic" din tot liceul. Marin îi era prWft1. dar nu se prea v^itan nu-si împrumutai p^iduu carti, nu-sî încredintau confidente. îi era drag si lui baiatul, sentimental, îndragostit de muzica, cititor patimas, dar stiinta, pe care o mângâia Marin, îi era indiferenta celuilalt. îl judeca si el, ca toti colegii, un viitor "savant". Dar Marin se îndoia; se bucura când visul îl ducea din clasa a treia, dar îsi dete seama cât de fals este, ce masca se nevoise sa poarte neîncetat, îl dureau notele rele, mediile proaste mai mult decât arata si întelegea ca nu se poate dezlipi cu totul de "prejudecatile"
vârstei si situatiei lui de scolar. Cu toate acestea, se arata nesimtitor fata de profesori, de lectii si pretindea ca dispretuieste pe cei supusi "maruntisurilor"
acestora. Clipa aceea când sî-a dat seama cât de putin sincer îi este gândul, îi luase toate puterile. îsi ura fiinta si minciuna. îsi ura masca pe care, inconstient, o purta cu atâta seninatate. Dar clipa trecu mai repede decât ar fi crezut. Marin îsi spala voios mâinile la cismeaua din curte, trecu palmele racorite peste fata, apoi alerga spre clasa.
Aceeasi zapusala prafuita, aceleasi ferestre deschise prin care se strecura, înabusit, zgomotul bulevardului. Cei patruzeci si opt de colegi se ravaseau, ca întotdeauna, printre banci. Mai putin veseli, mai putin zgomotosi. Unii dormitau cu capul plecat pe brate, altii îsi dezmorteau madularele schimonosindu-si obrajii, scotând sunete prelungi si lovind cu piciorul în podea. Era ora de româna, si multi dintr-însii nu aveau înca nota pe trimestrul al treilea. Rasfoiau cartile, oprîndu-si ochii pe vreun vers din Iliada sau recitind fara voie rânduri din Faclia de Pasti. Pe unii, asteptarea clipei decisive îi îngalbenise, pe altii dimpotriva, rascoliti atâta vreme de emotie, clipa suprema îi facuse nesimtitori.
Marin se rezemase distrat de-a lungul bancii, ascultându-si la rastimpuri vecinii, care glasuiau între ei.
- Cald "foarte"...
- Uuuuf... si ce caldura!... Când s-o mai sfârsi si asta...
- Rabda, neica, înca zece zile, cum ai mai rabdat...
- Doua sute douazeci si doua...
- ...pâna acum. Au trecut...
- Sa vad daca trec si eu.
- La ce ti-e frica?
- Chimia.
- Te trece conferinta.
- Parc-o sa vrea Voitinovici?...
- N-are ce face. Asa e regulamentul...
în spatele lui, Marin auzi pe Bratasanu, premiantul clasei, învatân-du-si "lectia".
- Gen epic, gen dramatic, gen liric; ... gen liric... gen liric... ce mai vine? Liric, dramatic, epic!... Elegia. Ce este, domnule, elegia? Elegia este atunci câuu poetul vrea sa ue
Marin se trudea sa nu râda. Intr-un rând voi sa se scoale si sa-l întrebe de nazbâtiile ce le cuvânta cu cartea închisa. Se gândi ca ar fi o oboseala zadarnica: în minte îi veni nesfârsitele discutii între "intelectualii" clasei si Brâtasanu. Bataia aceea de joc. pe care premiantul nu o întelegea, i se paru acum o vorbarie goala. Cu necaz, recunostea fericirea "tocilaaiiui", care va trece clasa cu cununa, si se gândea la corigenta aproape sigura, îa
matematica, care-l astepta pe el. El, Marin Popana, tocmai ei, corigent. Vechea imagine a urgisitului de soarta, a neînte
lesi-lor de plebe, a eroilor de romane si a personajelor nuvelelor lui Brates-cu-Voinesti îi rasari ruginita în minte. Pentru întâia data, imaginea aceasta îl înfurie împotriva-i. Masca pe care o purta; care era masca? Lasat în voia gândurilor, Marin simti ca-i lipseste ceva. Ce-i lipsea?...
-Hauuuu\'L.
Sari în sus, speriat. Crezuse ca vine profesorul de româna. în teama de a nu fi surprins tolanit lenevos pe banca, vazuse chiar fata rotunda si ciupita de varsat a domnului Nanul, cu cioclul coliliu rasarind marunt în mijlocul barbiei, cu ochelarii prinsi în siret negru, calcând masurat spre catedra. Era însa cu totul altceva: profesorul telefonase la Directie ca, fiind bolnav, va lipsi de la ore doua zile. Iar vestea, soptita discret de profesorul de gimnastica, se raspândise zgomotos în clasa, trâmbitata de câtiva "neascultati". înlaturarea pericolului risipise amorteala ce coplesise baietii. Aprinsi acum de bucuria celor cincizeci de minute libere, pe "teren", sareau peste banci, se plesneau pe spinarile pline, calcau ghioz-316
317
dane, zvârleau râzând cocoloase de hârtie si-si strigau poreclele din cele patru colturi ale clasei.
- "Babo"!... "Babo", firi-al dracului!
- Pp... pf... feata... feeeata! pp... p...
- Baa...
- Care a dat?
- Marcala.
- Unde-i Marcala?
- "Cocos".
- Ai fost aseara Bracterian?... Bracterian!
