Tacerea îl apasa pe Dinu.
- Si când te apuci sa-l scrii?
- Diseara...
- Stii cum sa-ncepi0
- Asta aflu atunci... Ce-i nevoie sa te mai gândesti?
- Vasazica, nu mai aduni fise.
- Ba adun... dar primul capitol din roman se petrece, stii, la tara, undeva. E în vacanta, si eroul e la munte...
- La munte?
- Da, la murite... cum am fost si eu anul trecut, la Sacele... Si acolo se îndragosteste de o fata...
- Pricep...
- Ce pricepi?
- Acum începe povestirea (ironic) cuceririlor tale... -Ei?berbantule!...
Dinu socotea adevarate toate scrisorile trimise din Sacele si povestirile lui Marin asupra dragostelor sale cu domnisoarele frumoase din localitate. Se îndoise putin la început, stiindu-si prietenul prea putin aplecat asupra celor lumesti, dar închipuindu-si contrastul între Marin si tinerii din Sacele, îi explica, si numai asa, succesele erotice. Marin, traindu-le însa cu mintea atât de aprins, sfârsise prin a le darui un vestmânt de realitate si acum, când îl întrerupe Dinu, gândi: "Cum de nu pricepe el ca l-am mintit si î-am mintit pentru a avea si alti martori ai visurilor mele, afara de însasi imaginatia mea?" Dar raspunse fara codire:
- A... nu, nu toate. Numai cea din urma, cu Liliana...
- Asa o chema?
- Dar cum?
- Parca Maria...
- A... nu, aia e alta, aia a fost înainte... Cu Liliana a fost ce-a fost. P-aia am iubit-o.
Si suna atât de ciudat cuvântul "iubit" pe buzele baiatului adus din umeri, roscat, cu obrajii patrati si searbezi, cu ochii marunti, miopi... încât el însusi, dându-si seama de ridicol, rosi. Orisice alt cuvânt, afara de acesta: chimie, insecte, piatra, volum, volum... O umilinta dureroasa 1 se strecura în suflet.
308
309
Se smulse din gândurile care-i surpau "subiectul" romanului si rasturna un suvoi de vorbe, în timp ce cu pulpele încolacea nervos picioarele scaunelor.
- Liliana, da... Ei, p-aia o exagerez, îi exagerez caracterul, stii, o fac zglobie, mai zglobie decât era... Aaa, am uitat sa-ti spun c-avea un par negru taiat strengareste, o frumusete... Uu! ce par!... Pacat ca n-a vrut sa-mi dea o fotografie.
- Si de ce nu ti-a dat?
- N-a vrut ea... (naiv) zicea sa n-o calomniez... Fata, ce vrei?... Ei! din asta fac geniul rau al eroului meu, îl fac sa se îndragosteasca de ea, sa fie tinut în gheare s-apoi umilit. îti închipui ca ala, cum l-o chema, o sa sufere, o sa se zbata, sa tipe s-apoi sa alerge acasa, la Bucuresti. Si aci, dupa marea suferinta, se va arata acel "om sucit" pe care-l cunosti, îti place?
- Frumos.
- Si sa vezi mai înainte... Dar n-am fise... Apropo, pe eroina am s-o alatur cu firea verisoarei mele, stii, Anette. E data dracului.
Dinu tacea zâmbind. Nu-si mai întelegea prietenul. Atâta elocventa pentru cauze straine preocuparilor lui...
Tacu deodata si Marin. Se întunecase. îsi zâmbira unul altuia, câtva timp. Marin se gândea: "Cât de mult îl iubesc!" apoi, repede: "Ce stânjenitor cuvânt iubesc.
Iubire: ce se potriveste ea cu mine? Eu... adica... la urma urmei, îmi bat joc de
prostii care se lasa cuprinsi de pofte animalice (expresia îi placea). îi dispretuiesc, sunt deasupra lor..."
Aprinse lampa, închipuindu-si un Marin batrân, învatat, cu mâinile încrucisate, privind o multime fara ochi. Ochi si lampa... cum i se parea ca se aseamana.
Dar de ce se aseamana?
- Ce-ai spus?
- N-ai auzit?
- Nu fusei atent...
- Cum o sa-l sfârsesti?
- Aa... Romanul? Tot asa cum stii. La urma, eroul - eu adica - fuge la Constanta, pentru ca ramasese repetent Se face hamal în port, apoi ajunge pe un vas care trebuia sa plece din zi în zi. Dar într-o dimineata citeste în Universul anuntul dat de Dan, frate-sau, prin care îl roaga sa se întoarca, pentru ca mama e rau bolnava, iar ceilalti îngrijati. Acum, o situatie, stii, interesanta. Tipul e într-o lupta sufleteasca apriga; ori îsi urmeaza visul lui de libertate, de calatorii în Orient, - atunci cine stie ce se întâmpla maica-sii -, ori se întoarce, si atunci...
- Tu ce zici?
- E prea tânar si nestatornic ca sa se poata hotarî la sacrificiile pe care i le cerea libertatea. Se întoarce, dara, abatut, fara nici o încredere în vointa sa, trist. însa, cu cât se apropia de Bucuresti, parca o lumina i se lamurea în suflet. Simtea ca e las sa fuga, ca suferintele au fost în buna parte numai în capul lui, ca lupta e frumoasa. într-un cuvânt, o lume noua. O idee noua... o revolutie în sufletul lui... Ce zici?
- Are sa fie greu.
- Sigur... Dar am tot timpul trei luni. Stii ca la toamna trebuie sa apara.
- Prea putin trei luni...
- Fugi, mai!... Când m-oi asterne pe scris. Unde mai pui ca sunt lucruri cunoscute. Doara eu sunt ala!... Dinu nu raspunse. Privi numai înspre rafturile cu carti si-l întreba:
- N-ai tu cumva Pere Goriotl
- Ba da, dar în româneste...
- Ei, da-mi-l si asa.
Marin scoase cartea dintr-un raft de jos, colbait.
- Praful e culoarea locala, de biblioteca imensa. Dinu încerca un raspuns spiritual.
- Aci numai praful e imens.
