247
îti ceream tie sfaturi. Acum, cui sa le cer? Ai mintit spunând ca-mi esti prieten.
Mi-ai facut, fara sa stii, cel mai mare rau; m-ai apropiat de tine, de gândurile tale, de pretuirile tale, si apoi m-ai lasat singura. înapoi, nu ma pot întoarce. Nu mai pot fi cea de acum doi ani. Si sunt atât de trista... Si plâng, amintindu-mi fapte de pe timpul când eram prieteni buni. Fireste, toate acestea au sa treaca.
De ce nu vrei sa ma ajuti si tu? Esti dator prieteniei fata de Niska.
IV
Niska, eu trebuie sa ramân singur, oricât te-ai supara tu. Pentru ca aceasta e vointa mea, pe care o ascult, întotdeauna. Nu te preface ca nu întelegi.
Banuiesti multe si poate chiar ghicesti. Nu astepta sa-ti dezvalui gândurile mele. Mi-esti cea mai buna prietena, dar sufletul meu ramâne al meu, si ma împotrivesc îndârjit ca un strain - toti trebuie sa-mi fie straini - sa-l dezvaluie.
Singur, nu te uit. în singuratate, nimic nu se uita, ci numai se linistesc tulburarile. Deosebirea este aceasta: ca în singuratate pot iubi sau gândi un lucru, calm, senin; în timp ce în mijlocul celorlalti m-ar sugruma nelinistile, m-ar întuneca pâna la ura. Nu uit decât amintirile pe care le voiesc uitate. Prietenia noastra ramâne. Desi, ceea ce ma hotaraste sa nu te mai vad e o calcare a prieteniei. Tu, de ce nu vrei sa întelegi?..
De ce te-am sarutat? Gândesti ca ne mai putem numi prieteni acum, cât timp tulburarea e proaspata în creierul si în sângele meu? Tu accepti promiscuitatea sentimentala; prietenia alaturi de sarutul pe buze. Eu ma razvratesc împotriva ei. Toate prieteniile sfârsesc aici: se împrumuta la început carti, se asculta
concerte împreuna, se prelungesc vizitele pâna seara târziu, se strânge înfiorat palma prietenei, apoi sarutul sfios, apoi îmbratisarea patimasa, apoi logodna sau colajul. Prietenia mea trebuie sa ramâna pura. Nu ma stapâneste rigiditatea unei morale mediocre, ci vointa mea. Eu vreau sa îmi ramâi numai prietena.
Tu nu poti sa-mi întelegi disperarea? Si eu, ca toti ceilalti; si eu, te-am sarutat dupa o noapte petrecuta atât de nou si de eroic. De ce n-am putut ramâne stapân pâna la capat? Pe tine nu te sufoca mediocritatea acelui sarut? Si noi, prieteni austeri, vorbiti de râu si neîntelesi în originala noastra puritate, sa sfârsim ca oricare dintre ultima mie de perechi universitare? Ma tortureaza pâna la obsesie gândul ca ne-am lasat înfrânti acum. la sfârsit, de mediocritate.
De aceea trebuie sa ne despartim, pentru un rastimp.
Nu vreau sa întelegi gresit despartirea noastra. Nu se va rupe nimic, nu se va pierde, nu se va încheia nimic. Despartirea cea mare se va înfaptui în toamna, când eu voi pleca în Nord, iar tu în vreo tara calda, sau vei ramâne aici, cu casnicia de mediocra si comoda fericire.
Vom ramâne câteva luni singuri; eu cu cartile mele, tu cu prieteniile cele noi.
Ne vom scrie, cât mai mult. Daca îti trebuiesc carti, ti le voi trimite prin Radu.
El e singurul pe care îl primesc, foarte rar, în mansarda.
Ma întrebi daca lucrez ceva. Niska, sunt atâtea lucruri care trebuiesc stiute...
Cartile sunt mari, multe, ispititoare; noptile sunt lungi. Anii acestia i-am petrecut ca sa-mi adun stiinta. De acum, cine stie ce voi face. Cel care se opreste la carti e un sarman neputincios; iar cel care trece pe lânga carti, un schilod. Drumul meu trebuie sa ma duca acolo unde vreau eu. Tie n-am sa-ti spun. Aceasta se va sti dupa cinci, zece sau cincizeci de ani.
Dar nu e asa ca te plictisesc marturisirile mele obscure? Rugându-te sa întelegi si sa nu te superi, te saluta prietenul tau.
P.S. Stii ca Radu iubeste tot mai mult pe Viorica? E ciudat; se apropie doi ani de când a cunoscut-o si a îndragit-o. Radu niciodata n-a fost atât de statornic. S-a schimbat mult. Bea tot mai rar, citeste. N-are sa izbuteasca sa-si realizeze o viata corecta; de aceasta sunt sigur. îi lipseste ceva, un resort launtric sau o axa, sau o notiune. Nu stiu. Dar Radu e menit ratarii definitive. De aceea te întreb daca tu stii ceva de la Viorica.
Sunt stupid. Am uitat iar ca nu vrei sa te împaci cu vechea ta prietena. De ce, Niska?...
Prietene, pentru un asemenea fapt sa ne despartim? Sunt atât de trista... Am suferit, si nu stiu cum sa-ti scriu ca sa întelegi suferinta mea. Tânjeam zi dupa zi. Ma desteptam diminetile, ostenita. As fi voit sa fug, sa fug... Stiu cât sunt de stupida sa-ti marturisesc dorurile mele. Tu ai voit sa le împlinesc; dar daca nu stiu cum?... Stiu un singur lucru, pe care ti—1 împartasesc cu rugamintea de a-l întelege cuviincios: ca am nevoie de tine, de apropierea ta, de glasul tau, de trupul tau. Vreau sa te simt vecin. Departe, ma chinui.
îndur acum crize pe care nu le înteleg. Iarasi te rog: de ce nu vrei sa ma ajuti?
Ele au sa se limpezeasca, stiu; dar daca ma vor ucide si pe mine, în acea mediocritate care ne înspaimânta pe amândoi? Te rog sa ma ajuti, sa ma aperi.
Nu stiu cum sa-ti scriu; dar am început sa ma tem de soarta, de oameni. Ma simt iarasi slaba si nici nu mai pot râde ca altadata, nu mai ma pot preface.
Altadata eram trista, si toti ma socoteau ne-
248
249
astâmparata, usoara, nepasatoare. Acum, toti înteleg ca sunt trista. Cine stie ce banuiesc. E jignitor, si pentru mine, si pentru tine.
Crezi ca pe tine nu te banuiesc toti ca esti îndragostit si suferi în singuratate?
îti spun aceasta ca sa întelegi ca pustnicia ta e absurda si primejdioasa. Ai sa te surmenezi, si n-ai sa poti scrie nici una din cartile pe care le-ai fagaduit. Si apoi, esti stupid; pentru o nevinovata si de mult trecuta sarutare - sa ne despartim?... Dar eu am uitat; nu mai sunt tulburata nici de amintire. Tu, daca ai cu adevarat vointa, uita. Primeste sa ne întâlnim iar, si iar sa petrecem ca doi bum prieteni.
îti strânge mâna, Niska.
P.S. Nu-mi scrie, te rog, nimic de Viorica. Pe Radu l-am vazut de câteva ori, dar n-am surprins nimic deosebit.
VI
Niska, am citit scrisoarea ta în cea mai frumoasa dimineata de iarna, în cel mai alb oras. Daca ai sti cât m-ai ispitit sa cobor jos, în curtea cu zapada, pe strazile cu soare, cu pomi, cu perechi fericite... Niska, m-am chinuit iarasi, cu amintiri întunecând seninatatea rafturilor. Eu, care ma socotisem aproape linistit, si-mi fagaduiam sa te întâlnesc... Ma înspaimânt, Niska, de mânia tragica pe care o simt deasupra-mi. Oricât m-as însenina, un cuvânt scris de la tine iar ma tulbura. Lupta începe, si biruinta ma daruieste dupa ceasuri lungi, si când totul a ajuns iar amintire, un alt cuvânt scris o învioreaza; si iar începe lupta...
E stupid sa ma plâng de consecintele unei hotarâri de ale mele. Eu am voit, eu trebuie sa sufar. E o dovada de slabiciune scrisoarea aceasta, care începe cu marturii; dar ar fi mai mare slabiciunea daca nu ti-as trimite-o. Nu sterg nimic, ci îti scriu ca dimineata, cerul si scrisoarea ta m-au chinuit amar, disperat, prelung ca o agonie. N-am putut citi nimic în acel ceas. Am privit pe ferestruica doi plopi înzapeziti, într-o curte alba.
Nu, Niska, tulburarea n-a trecut. Eu nu te pot vedea atât timp, cât sarutul final staruie sa ma mustre. întelege, te rog, si durerea mea, singur aici, într-o iarna cu câmpuri, cu petreceri, cu sali luminate pâna în zori. Eu nu ma pot coborî înainte de un fapt pe care îl astept, dar nu-l înteleg.
Uita tristetea scrisorii mele; sunt tot atât de puternic, oricâte ispite m-ar încerca. Aminteste-ti ca tineretea e o criza; nu supravietuiesc decât câtiva nebuni, stapâniti de patimi sau de încordari eroice. Tu cunosti hotarârea mea.
Acum, cât timp sunt trist si tulburat, nu sunt erou. Trebuie sa ajung. Viata mea nu accepta compromisuri: ori erou, ori anulat.
De aceea lupt, ca unul care stie ca înapoia lui e moartea, etica, sentimentala sau cerebrala.
