- Bibi e bolnava...
- Dar Viorica?
Niska îsi întuneca fata, scârbita.
- Nu stiu. Nu mai mi-e prietena... Nu mai vorbim de asta-iarna... Nu voiam sa înteleg. Fireste, Niska o jignise.
- Voi nu stiti ce rea e Viorica...
- E stupid sa fii suparata pe o prietena, Niska...
Paseam, în convoiul de colegi si prieteni ai mortului. Strazile tot mai largi; castanii începeau sa dea unlbra; cerul îsi scutura norii.
- Sa nu mai vorbim, pâna la cimitir....
- Nu poate sa-ti lipseasca nimic, în amintire. Dar de ce sa pastrezi amintirile?
- Mi-e draga!
Niska tresari. Se apleca spre mine.
- De ce m-ai mintit?
Eu priveam priviri drepte, deasupra capetelor, în coroanele ce întovaraseau pasii prietenului mort.
înserare în cimitir, chemând primavara. Presedintele fu purtat pe brate. în fata gropii cu unghiuri negre, febra îl tulbura, îl stapâni. To-
?38
varasul lui fu lasat în pamânt cu frânghii, cu plansete, cu bulgari. Câtiva nori, la apus, îsi pastrau geana sângerie. Aleea cea mare se nelinistea, în vânt de seara. Groparii îsi asteptau plata. La celelalte morminte licareau candele.
Banuiam buchete mari de flori scumpe. O banca iesise din iarna cu doua picioare surpate. Gradinarul îsi îmbraca haina lasata pe treapta unui monument de marmura vânata.
- îti amintesti cimitirul din Iasi?...
Vorbise Niska. Iar se schimbase. Era acum nostalgica si linistita. Se plimba, cu privirile pe chiparosi, pe cer, asteptând stele.
Eu am întrebat-o atunci de prietenul ei iesean, cu care s-a întors de la congres, cu care îsi petrecuse atâtea dupa-amiezi de iarna.
- Toti spun ca suntem îndragostiti unul de altul... Mi-a zâmbit. Eu mi-am stapânit bucuriile, întrebându-le: "De ce?..."
în noaptea plecarii am auzit pietris ales lovind ferestruica mansardei, în strada, cu capul rasturnat ca sa ma priveasca, Niska.
- Am vazut lumina. Am venit sa-ti spun "drum bun".
- Iti multumesc, Niska...
- Si nu e asa? N-ai sa ma uiti... Ai sa-mi scrii, nu e asa?... Ai sa-mi scrii mult si...
- Spune, Niska...
- Ce sa-ti spun? Daca mai vrei, si... "noapte buna"...
XXII. LUMINA LA ROMA
în Jurnalul meu intim, iar nu în Jurnalul de calatorie, am scris în acea noapte de aprilie:
"Pe o strada cu nume obscur am vazut astazi un chip de fata. Am alergat, l-am cautat si l-am privit iar. M-am întors la hotel. Si acum scriu aici; fata mi-e draga, mi-e draga. Nu mai pot apara meterezele sufletului. Fata necunoscuta mi-e draga. Chipul i l-am privit atât în amintire, încât a început sa se stearga. Voiam sa-i patrund fiecare trasatura. M-am tulburat. Acum, nu mai stiu precis chipul fetei. Si mi-e draga, mi-e draga...
Poate sunt nebun. Mi-am batut joc, întorcându-ma catre hotel, de mine, de hotarârile mele. Am citit cea dintâi pagina din Jurnal. Stiu ca nu sunt nebun.
Dar am pierdut iar chipul fetei; si fata mi-e draga. îmi spun: sunt tulburat, aproape de nebunie. Si stiu ca toate acestea sunt împotriviri desarte. Fata mi-e draga. E rusinos? Da, da... E umilitor sa
239
fii îndragostit, e penibil, e jignitor. Ma înabus. Cred ca nu e adevarat nimic din cele ce am scris. Poate sunt obosit de drum, de Roma. Roma m-a farâmitat si m-a adunat iar. Dar daca nu mai sunt eu? Am sa ma caut mâine prin oras. Tot ce scriu acum sunt minciuni. Au trecut câteva ceasuri, si fata tot mi-e draga.
Dar mâine, dar peste un an, peste zece ani?... Trebuia sa tac zece ani. De ce am scris în Jurnal? N-am izbutit nici sa ma linistesc."
"Cum as putea întâlni pe acea fata? O pastrez înapoia pleoapelor, întorcându-ma pe Corso, singur, m-a fulgerat o asemanare cu Niska. Am avut aceeasi tulburare ca ieri. Dar acum, stiu: fata seamana cu Niska la ochi si la par.
Cum scriu de senin marturisiri umilitoare... Rasfoiesc la rastimpuri Jurnalul si
recitesc hotarârile. Le împlinesc cu greu. Sufar, aceasta o simt; sufar stupid.
Sufletul mi-e sfâsiat de tristeti si apoi exaltat de bucurii. Când mi-amintesc de chipul fetei, încerc un sentiment ciudat, înfiorator; ma simt înlantuit de un brat strain. E umilitor sa numesc aceasta: dragoste?...
Hotarârile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfârsit. îmi spun mereu: totul trece... Dar încurajarea mi se pare neghioaba. M-am întrebat cum am putut-o folosi atât timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare desarta numai pentru ca ispita e mai puternica decât mine?... De aceea mi-o spun mereu. Are sa treaca. Au trecut si tristetile singuratatii de la schit, au trecut si nostalgiile toamnei si ispitele. Totul trebuie sa treaca. Ispita e puternica, noua si agera."
