- Si parca eu as vrea?...
Urcara trei trepte scazute, trecura printr-un coridor pe care se vânturau elevi din cursul inferior si alergara veseli pe scara cea mare ce ducea la etaj. îsi zvârlira sepcile într-un cuier si intrara în clasa. Marin ramase în sirul dintâi al bancilor. Dinu se strecura pâna în fund. Venisera aproape toti baietii. Potoliti, ca în diminetile de vara, îsi cautau fiecare câte un coleg cu care sa vorbeasca.
Unul cânta lânga soba rece, cu o mâna în buzunar, cu barbia rezemata în piept.
Pe ferestra deschisa priveau tristi câtiva elevi din aristocratiune. Prin banci începea frunzaritul caietelor; cei mai sârguitori, ca si cei avuti în note rele, repetau sau învatau. Marin si alti câtiva copiau pripit problemele, întrebând deseori pe vecin.
- Cât mai e, ma?
- Patruzeci si cinci de minute... -M-am ars...
- Cât ai scris?
- De-abia am ispravit pe prima.
- Lasa si tu asa. Spui ca celelalte nu le-ai putut face...
Peste câteva clipe intra si profesorul de matematica, voinic, impunator, încrezut, cu catalogul cartonat în mâna.
- Stai jos...
Marin ascunse repede calimara si înapoie, înfrigurat, caietul dupa care copiase, unui baiat din fund. Tremura putin: nici încai nu stia despre ce era vorba în problema.
N-avu câtusi de putin noroc. Dupa ce cestorul dadu absentii, profesorul fixa
sever câteva clipe pagina si-l chema:
- Sa iese Popana.
Ajunse la tabla, aproape fara sa-si dea seama ca se petrec.cu el lucrurile si nu cu altul. Aseza caietul pe catedra, în fata profesorului, si lua buretele împreuna cu un ciot de creta.
- Câte probleme am avut?
- Trei.
- Unde sunt?
- N-am putut sa le fac pe ultimele do\'ia.
Profesorul îl privi încruntat si cu un vadit dispret. Inconstient, Marin îi rabda privirea. Parca era ametit: pierduse notiunea exacta a situatiei. Nu putea cuprinde cu nici un chip realitatea. Se încrunta numai si-si strânse buzele sa nu zâmbeasca.
- Fa problema. Stii enuntul? -Da,..
Dar nu-l stia defel... îsi zbârci fata, îsi frânse degetele, se apuca de haina, ca sa vadeasca adânca chinuire a memoriei. Profesorul însa îl cunostea; credea ca nu-l ajuta mintea. Convins ca Marin lucreaza îndârjit la matematica, dar ca nu prea întelege si mai ales nu profita întru nimic din harnicia lui, era întotdeauna mai îngaduitor cu el decât cu altii, începu deci sa-i dicteze:
- într-un cerc de raza R, zona nascuta de un arc, când cercul se învârteste în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca baza un cerc, a carui suprafata este egala cu sfertul zonei. Sa se calculeze înaltimea x a zonei.
Marin desena încet un cerc; îsi amintise ca si în caiet facuse unul, alunecând creionul pe marginea unui capac de calimara. îl sterse într-un colt si-l îndrepta.
Profesorul întorsese scaunul si, cu bratul rezemat de speteaza, astepta.
- Ei, cum faci?
- Avem un cerc...
îsi dete însa seama de ridicolul formulei repetate staruitor de toti acei care nu-si stiu lectia. Tacu încruntat si se multumi sa priveasca atent cercul. La rastimpuri strângea pumnii si încorda grumazul, ca si cum ar fi cautat aprins dezlegarea. Era tactica lui la matematica. Cum
300
301
nu o putea suferi si cum nu fusese nici o clipa atent la vreo lectie, iar acasa nu-si copia nici problemele, de câte ori era scos la tabla, cauta sa se arate strâmt în desteptaciune si fara tinere de minte, iar profesorul îl credea.
- De ce nu stii, Popana?
- Stiu, domnule Banciu, dar ma zapacesc... Si fara sa vrea, întari cele spuse prin obrajii dogorâti si bâlbâiala vorbelor.
- Te zapacesti pentru ca n-ai învatat.
- Ba am învatat, domnule Banciu, dar eu pricep greu matematica...
- De ce ai venit atunci la real?
- Credeam ca la Chimie industriala se intra numai cu realul... Nu stiam atunci...
- Eu n-am ce-ti face... La loc.
Se aseza în banca linistit: îi pierise tot necazul. Indiferent, îsi vârî în ghiozdan carnetul albastrui pe a carui ultima pagina scrisa se iscalise magistral I. Banciu sub slovele unui citet "Insuficient". Fu chemat vecinul lui de catalog. Luându-si o fata atenta, Marin privea cifrele de pe tabla, gândindu-se ca corigenta la matematica tinde sa se realizeze. Se încrunta brusc, ca sa-si poata urmari firul gândurilor. Copie un sfert de ecuatie pe caietul de clasa, apoi îsi atinti vag privirea spre soba.
...E o nedreptate cele ce i se fac. Nu e rasplatit, nu e încurajat...
începu sa-si vorbeasca cu patima.
...La urma urmei, ce-i trebuie lui matematica, germana si fleacuri d-astea? El e chimist si naturalist; ce-i umple capul cu lucruri nefolositoare?... Si în aceeasi clipa se vazu într-o situatie exagerat de nenorocita, glasuind fraze foarte frumos alcatuite, cu atitudine de martir. El ar fi un geniu neînteles, persecutat, caruia însa la urma i se recunosc daruitele însusiri. Apoi, repede, imaginea se schimba într-un Marin victorios asupra lui însusi, dispretuitor si înconjurat de glorie. "Are sa vada ei..."
Glasul scazut, aproape soptit printre buzele strânse, îl trezi... Vecinul sau de catalog, un italian cu ochii mici si obrajii caramizii, lucra cu aprindere. Marin îsi clatina capul, apoi voi sa ramâna iarasi singur cu el însusi. Dar gândurile îi erau sugrumate de necazul ce-i crestea necontenit. Cauta sa se linisteasca în viziunea unui Marin-filozof, dar nu reusi decât în parte. îl atingea tot mai mult realitatea unui dispret din partea profesorilor. Voia sa i se recunoasca meritele pe care era sigur ca le are. Gândul unei razbunari, al unei apoteoze, îl întarâta.
Se misca dispretuitor în banca, privi rece pe cei din fund si închise ostentativ caietul de notite. Dar nimeni nu-l lua în seama.
Peste putin, suna de iesire. Ca întotdeauna, Banciu întârzie aproape toata rec reatia pe catedra: nu-si gasise explicatia. Când iesi, Marin se ridica alene în picioare si începu sa râda silit, ca nu cumva sa banuiasca 302
ceilalti ca "insuficientul" i-a lasat urme în suflet. Colegii de la modern asteptau cu ghiozdanele, afara. îsi facusera într-o sala de jos ora de latina si acum erau grabiti sa intre în clasa, pentru ca aveau chimia.
- Ce dracu v-a tinut atâta?
- Noi facem carte, ba; ce, ca voi?!
începura vesnicele riposte la care nu se lua seama si care aveau numai menirea de a fi glumete.
