- Cititorul nu se va putea plânge, raspundeam eu, pentru ca fiecare are dreptul sa vada altfel pe un personaj. Mai mult, aminteste-ti ce am spus asupra personajelor secundare: ca îi las sa dea o replica sau sa ajute un fapt si apoi îi parasesc fara sa comunic lectorului ce s-a mai petrecut cu ei. Asadar, eu ma pot apara: personajul X nu seamana cu cel care traieste si îl cunosti dumneata, pentru ca nu l-am zugravit complet...
- Aceasta e o lacuna fundamentala a romanului, observa Petre.
- Nu cred. Mai întâi, zugravirea pe larg si istoricul fiecarui tip era absurda întrun Jurnal: dupa câte se întelege, acest caiet, nu e menit publicitatii, si autorul, elev de liceu, aduna într-însul material pentru un Roman al adolescentului miop, pe care nu-l va scrie, de altfel, niciodata.
- E complicat. Cititorul are nevoie de preciziune.
Preciziunea completa e trucata, e construita si lasa impresia de tabela anatomica. Romanul trebuie sa fie, înainte de toate, viu. în viata, nu toate lucrurile sunt precise. Te cunosti pe tine, cunosti, într-un anumit sens si grad, pe cei câtiva din juru-ti; mai departe, sunt zece insi cu care te întâlnesti mai rar, al caror trecut nu-l cunosti si nu te intereseaza... De Ce sa schimb orânduiala în roman? De ce sa prezint pe fiecare personaj, 233
când nu întotdeauna îl cunosc si, mai ales, când nu întotdeauna mg intereseaza?...
- Atunci evita asemenea personaje secundare: aduna replicile pe care trebuie sa le dea într-un singur personaj, pe care sa-l prezinti si sa-l urmaresti pâna la capat.
- Aceasta o socotesc un pacat al romanului; mai ales scris sub forma de confesiune. în viata realizez un fapt alaturi de un prieten si de zece necunoscuti. Cum as putea înlatura acei zece necunoscuti sau superficial cunoscuti în roman? Cum as putea afirma ca acel fapt, realizat de doisprezece oameni, a fost facut de doi? Mint atunci viata si las pe cei zece obscuri sa vorbeasca si sa faptuiasca în voie... Dupa aceea, îi parasesc; nu ma mai intereseaza. Continuu actiunea cu cele doua personaje principale. Daca ajung într-o împrejurare cu alte personaje secundare, nu le evit; le las sa-si împlineasca rolul efemer si-apoi le uit...
- Procedeul e riscant. Romanul poate parea bizar, divergent, centrifug. Sfârsind ultima pagina, cititorul va fi nemultumit; ar dori sa stie ce s-a petrecut cu ceilalti.
- Daca romanul e izbutit, vorbi prietenul meu, cititorul nu poate sa aiba asemenea doruri. Pentru ca celelalte personaje nu-l intereseaza.
- Sa lasam discutia aceasta, întrerupse Robert. Eu vreau sa-l întreb altceva (catre mine): cum m-ai conceput?...
- Aproape asa cum esti în realitate. Pe tine n-am vrut sa te crut. Esti un
exemplar perfect de ratat al sexului. Nu zâmbi; nu glumesc si nici nu polemizez cu un personaj. Eu am înteles de mult, de când te-am convins ca esti un geniu, ca apartii acelei fericite spete de masculi manques, care se bucura de admiratia masei si a femeilor. De aceea te-am si sfatuit sa te faci actor. în fond, mi-esti drag, pentru ca mi-esti prieten. Nu te pot suferi pe alt plan: ca reprezentant, ca tip de mascul pozeur. Ceea ce urasc eu în tine nu esti tu, prieten al meu, ci sensul valorilor pe care le proclami si le raspândesti tu. Un simplu Robert nu poate fi primejdios. Dar el perverteste constiinta celorlalti, îi lasa sa creada ca acesta e masculul. Fals si stupid. Tu apartii spetei fericite a pseudomasculilor: actorii de mâna a doua, poetii sentimentali, snobii, afemeiatii, Don Juanii... De aceea n-am vrut sa te schimb si te-am lasat aidoma, în primul roman si în toate celelalte pe care le voi scrie.
- E un ciclu?
- Nu stiu. Dar un anumit material adunat din experiente nu poate fi folosit decât pentru romane. Viata e lunga, iar experientele nesfârsite. Nu numai experientele mele; ci ale prietenilor, dusmanilor, profesorilor... Personajul câtorva voi fi eu, apoi pot alege alte personaje principale: Radu, Petru, Niska, profesorul de logica...
- Totusi, pe mine nu ma cunosti... Si îmi faci cel mai mare rau la-sându-mi numele de Jean Victor Robert.
- Numele e prea frumos. Iar pe tine te cunosc, te intuiesc si te anticip chiar.
- Un suflet e mai complicat decât formulele tale.
- Nu ma intereseaza complicatiile atât timp cât nu dau nastere la crize. Nu ma intereseaza acei câtiva germeni latenti de bun-simt, de seriozitate, de luciditate, care zac în sufletul tau. Se multumesc sa se atrofieze an dupa an...
- De unde stii tu ce se petrece în sufletul meu?
- Tu mi le spui. Tu îti destainuiesti slabiciunile duhului. Când îmi spui, oftând, ca
"te distrug femeile" si îmi spui "mama draga", eu sunt edificat de evolutia ta launtrica.
- Si daca, totusi, mai exista si altceva?
- Acel altceva nu ma intereseaza. Toti voim sa ajungem oameni mari. Nu e nevoie sa mai spun, la fiecare personaj: acest personaj vrea sa ajunga om mare. Ma multumesc sa arat crizele, nelinistile, înfrângerile si biruintele dezlantuite în sufletele câtorva de aceasta vointa... în tine, nu ma intereseaza nostalgiile de mai bine, ci esenta inferioara a spiritualitatii tale, gândurile tale de prezumtios adorabil si alintat de femei...
- Un adevarat discurs...
- Nu; o precizare pentru tine si pentru cititorii romanului. Am sa scriu o prefata, în care sa marturisesc o parte din ideile la care am ajuns.
Au început atunci inevitabilele glume si indiscretii. Fiecare voia sa stie cum îl concep pe el.
- Pe Dinu îl arat asa cum e si în viata: peste tot trece fara sa lase urme. Dinu e, în felul lui, un ratat precoce. Nu îl învinuiesc ca nu mai citeste, ci ca nu îl mai preocupa spiritualitatea, nu mai e curios de o enigma, de o problema, de o cercetare, de o solutie, de o experienta. Dinu a ajuns inert ca si Robert, dar în alt sens, compromite sexul. Nu are înca nici meritul donjuanesc. Dinu nu seduce,\'ci se lasa sedus. Nu ataca decât dupa ce are convingerea ca e placut, dorit si asteptat. Dinu nu e nici cel putin un simplu instrument sexual. E
indiferent, rece, aproape atenuatizat ca spirit.
- Apara-te, personaj infam..., glumira ceilalti. Dinu fuma si zâmbea.
- Ceea ce mi se pare nesuferit la tine, e morga, aerul de blazat, de °rn consumat, de cunoscator al tuturor voluptatilor. Tu, care experimentezi de-abia câtiva ani... Duduile te socotesc interesant si superior, Pentru ca fumezi, taci, ai
ochi frumosi, cu cearcane... Aceasta-i primejdia: si tu compromiti virilitatea, notiunea barbatului, complet si
234
235
vast... Circulând prin saloane, obisnuiesti publicul sa-ti socoteasca masca plictisita de viata, drept expresia masculului resemnat.
- Draga, tu vorbesti ca si cum m-ai cunoaste mai bine decât mâ cunosc...
- Fireste, aceasta-i mântuirea voastra: ca nu va cunoaste lumea. Ai dreptate, dar nu în sensul pe care îl vrei tu. Lumea care te admira, nu te cunoaste.
Ceilalti, care au constiinta virilitatii, au experiente, au sens, au valori, au nazuinte... au si intuitia duhului autentic si viu. în tine, nimic nu e autentic spiritual. Ceea ce bâigui prin saloane ai împrumutat de la artistii de cinema; le-ai împrumutat si gesturile; hainele le împrumuti de la croitorii parizieni. Nimic nu e al tau, creat de tine, de vointa ta, nici ochii, nici banii, nici tineretea. Totul ti-e dat. Duhul tau, daca ar vietui o viata subterana, s-ar trada: printr-o licarire a privirilor, printr-o întrebare, printr-o carte citita. Nimic din toate acestea la tine... Si, totusi, nu mi-esti mai putin un prieten drag si scump...
A venit apoi masa cu belsug de vin. Discutia s-a împartit iarasi. Ne revedeam din Craciun în Craciun, din clasa a cincea de liceu, când ne adunaseram pentru întâia oara. Am ramas fericiti pâna în zori.
XXI. MOARTE
