Sa nu se mai gândeasca... Nu are sa se mai gândeasca. Ei, o data... una, doua, trei... patru, cinci... Se pomeni ca numara în gând. Si-si aminti ca tot asa numara când, cu multi ani în urma, trecea vreodata pe 294
lânga sirurile de scolarite. Timid si miop, se împiedica în mers si i se dogoreau obrajii.
...Râse. Apoi se încrunta si vorbi ca în fata mamei. "Profesorul e un dobitoc: o stiu toti. Si tocmai niste lucruri care îmi scapasera..."
- Pardon!
întoarse ochii dupa domnul care-l izbise si i se paru ca seamana cu un inginer desenat lânga o locomotiva jalnica pe o coperta a Ziarului stiintelor populare.
Se încrunta iar si calca înainte obosit, asudat, cu ochii suparati de arsita. Nu-si dadea seama de nimic din cele ce gândea. Dar nu gândea nimic; visa numai. Si nu putea sti ce visa. Lucrul acesta i se întâmpla de multe ori când se întorcea târziu de la scoala. Erau orele suplimentare, care îl chinuiau de foame si de caldura. "Dar daca va vedea mama insuficientul la germana?"
Strânse ochii si se scutura de amorteala visurilor. Poarta înalta de fier vopsit în verde o deschise larg si apoi o închise cu luare-aminte, fara zgomot.
Totul se petrecu dupa cum îsi închipuise. Urca cu pasi ce voiau sa fie indiferenti scarita îngusta de lemn dinspre mansarda. Trecu prin odaita fratelui sau Nicolaie si-si trânti obosit sapca într-un cuier. Apoi deserta geanta cârpita la cheietoare sub o masa care îi folosea drept laborator. Doua carti cu copertele întunecate, un caiet subred si o tabla veche de logaritmi se alipira umilite de gramada "materialului didactic". Un carnet albastrui, cu o eticheta mare, alba, pe care scria: "Liceul Spiru Haret. Carnetul elevului Marin Popana, ci. VI. Reala"
cazu peste stinghia împrejmuitoare. Prudent, baiatul îl vârî adânc sub maldarul de ter-feloage.
îsi privi o clipa chipul în oglinda rotunda, îsi mângâie fruntea coltoasa -
închipuindu-si, ca de obicei, ca ar fi un celebru doctor chimist -si-si sterse cu batista ochelarii. Când fu strigat la masa, îsi lua o fata indiferenta poruncindu-si sa fie cinic si majestuos.
O odaita îngusta, pe care o masa o deslocuia aproape în întregime. Marin se aseza lânga sora cea mica, dupa ce se plânse de caldura. Supa se manca în tacere, în absenta mamei, care rânduia friptura la bucatarie.
- Mai iei?
- Nu, multumesc. (Se sterge, fara a fi nevoie, cu servetul.) Tacere. Cezara, sora cea mica, îl întreba când se da vacanta.
- Nu stiu.
- Cum nu stii?
- (categoric) Pentru ca nu stiu.
Sora cea mica se resemneaza, apucându-se sa farâmiteze miez de pâine. Tatal nu-si gaseste locul pe scaun. Priveste pe fereastra în salita. Suna, apoi scoate capul pe usa./
205
- Jeanne! Jeanne.
Câteva clipe de liniste completa, dupa care se auzi alaturi, în bucatarie, bombanind o voce încruntata. Mama intra cu o cratita fierbinte din care se ridicau aburi. Avea fata înrosita, ochii micsorati de bataia focului si se stergea necontenit de sudoare cu coltul sortului cârpit.
- Ce mai ma chemi? Nu stiai ca e friptura pe foc? Doar n-am cincizeci de mâini!
Tatal încearca timid:
- Da\' Radita ce face?
- Radita a muncit de azi-dimineata si pâna acum; n-a stat ca tine...
- Putea sa vada ea de mâncare...
- Si-n casa cine sa mature? Lesne îti vine dumitale, care te plimbi toata ziua.
- Iar începi...
- încep, da... nu va vine la socoteala când va spune omul adevarul...
- ...ca de cinci ani n-aduci un ban în casa.
Tatal începu sa înghita cu ochii atintiti în farfurie; era cel mai bun mijloc de-a potoli cearta. Se stia nervos, pripit în vorbe si încerca sa se stapâneasca cât mai e vreme. Mama îsi suceste scaunul si, încruntata, dumicateste o felie rumena de pâine. Naduseala i-a lustruit ca o unsoare fata. Caldura, oboseala si dogoarea focului o fac sa tremure de necaz. Copiii manânca în liniste, obisnuiti cu cearta zilnica, ce se sfârseste întotdeauna prin plecarea brusca a unuia din parinti. S-au obisnuit chiar sa se gândeasca la altceva în timpul zgomotului de voci. La felul al doilea, dialogul e cu totul potolit.
- De ce nu manânci?
- M-am saturat.
- D2\' ce-ai mâncat, sa te saturi asa de repede? Sora tace. Mama întreaba iar:
- Ai mâncat la scoala pâinea cu unt? -Da.
Iar tacere. Marin manânca indiferent.
- Dar pe tine te-a ascultat azi la ceva?
O clipa a voit sa spuna: nu. E atât de usor. Pâna mâine dimineata -când va trebui iscalit carnetul, în care se treceau zilnic notele capatate -ar avea atâta timp... Si nu va fi certat, iar dimineata va pleca la scoala, asa ca n-ar fi cicalit cu observatiile morale. Cu toate acestea spune:
- Da, la germana.
- Si cât ai luat?
- Insuficient, pentru ca m-am încurcat la urma. Minciuna i se parea foarte fireasca. Glasul nu-i tremura câtusi de putin. Priveste linistit în ochii mamei si se mira cum poate fi atât de linistit. Doar stie câte observatii îl
asteapta si câta suparare va încerca mama. Se admira, cu toate acestea, constient de seninatatea fetei. Si o pofta ciudata de râs îl cuprinde când se gândeste la calmul muschilor faciali.
- ...Asa te încurci tu întotdeauna. Zi mai bine ca nu stii nimic la germana.
Pâna sa raspunda, pâna sa caute un raspuns care sa para o marturisire a greselii, intervine tatal, pedant:
- De ce nu cauti sa dai mai multa atentie limbilor? Toti au spus ca tara germana nu faci nimic la chimie...
Mama:
- îti pierzi vremea cu fleacuri si la scoala îti iau înainte toti nataraii. As vrea sa vad daca si Barbulescu, si Florin au "insuficient" la germana...
- Nu ma comparati, va rog, cu toate mediocritatile. (Spune formula plictisit si în acelasi timp vesel ca scapa atât de usor.)
- Si tu esti mai pricopsit... Ia sa-ti mai vezi de treaba si sa mai lasi laboratorul.
Mi-ai prapadit o multime de lucruri, ai ars lumânarile si ai ajuns de râsul liceului.
