ura pâna la gluma, bagatelizând-o.
Prietenul meu si-a pastrat, nemarturisita ani multi, ambitia. Cea mai crunta umilinta a simtit-o într-o noapte calda, la începutul vacantei. Am întârziat mult, noi doi, la o masa dintr-o gradina, cu vin bun. Ochii lui Petre se tulburasera. Ne-am amintit anii de liceu, dusmaniile si prieteniile noastre, dupa-amiezile de la
"Muza", societate cultural-dramatica. Ne-am uitat înapoi; batuseram drum drept, fara sa cadem, noi doi. Atunci, marturisindu-i sensul vietii mele, Petre si l-a tradat pe al lui. Eram înspaimântat ascultându-l, desi adevarul îl intuisem, împreuna cu atâti altii, de ani. Mi-a spus cum scrâsneste din dinti la vestea izbânzii vreunuia dintre noi, cum tresare noptile din visuri care îi potolesc setea de faima si putere politica. Mi-a spus cum nu-si are o zi de liniste, cum nu poate uita, cum e ros amar de pofta care îl stapâneste. Acum, e prea târziu ca sa se vindece. Singura mântuire, sa ajunga efectiv, sa nu se mai aline cu visuri.
- Eu îti admir ambitia, vorbii eu. E o patima barbateasca, apriga, de care nu trebuie sa te rusinezi si pe care nu trebuie s-o ascunzi...
227
- Uiti ca tainuirea ambitiei mi-e poruncita chiar de ambitie. Eu vreau sa ajung politiceste; trebuie sa lucrez ca un om politic; ascuns si prudent...
- Acesta e tocmai amanuntul care nu-mi place. Ai o ambitie restrâns politica, de parvenit. Tu trebuia sa-ti cultivi patima, sa-i dai un sens metafizic, s-o proiectezi pe un fundal cu proportii si sugestii cosmice... Cum vezi, încerc sa-ti dau prin cuvinte mari impresia pe care o simt eu când vorbesc despre ambitie.
Te-as fi voit prometeic; tu nu izbutesti sa fii nici un Rastignac...
- Eu trebuie sa ajung. Nelinistile tale metafizice m-ar fi împiedicat sa progresez real, politic...
- Daca patima e autentica, orice progres e inutil; niciodata nu o vei multumi.
Ambitia, ca si gloria, te întarâta si te chinuie cu cât le urci culmile. Adevarul acesta e jenant de banal. Orice satisfactie pe care o vei câstiga îti va scurma pofte îndoite. Eu cred ca numai lipsindu-te de un lucru, ajungi sa-l stapânesti si sa-l gusti.
- Un paradox. Pe tine au început a te bate vânturi mistice. Sunt la moda acum...
- Depinde ce întelegi prin misticism. Femeile si societatile feminizate au avut întotdeauna nevoie de un reconfortant teozofic. Surogatele pe care le cunoasteti voi, intelectualii si mondenii, sunt tot atât de putin mistice cum sunt stiintifice brosurile de trei franci ale abatelui Mo-reaux...
- O ironie?
- Nu, o punere la punct. Misticismul meu nu e o influenta livresca, nici o maimutareala snoaba. E o experienta etica; în curând, va ajunge, poate, chiar o experienta religioasa. Desi, noi suntem generatia ursita sa cautam pe Dumnezeu...
- Cei dinaintea noastra?... .
- L-au pierdut; absurd si stupid, fara torturi launtrice, fara crize. Eu cred ca li s-a luat Dumnezeul, ca sa poata lucra mai comod în mediocritatea lor.
-Polemizezi.
- Nu; ma plâng ca tu, dintr-o generatie care ancoreaza orice actiune si orice valoare într-un plan transcendent, actualizezi o ambitie trecuta...
- Eu sunt dus de vointa mea.
- Ar fi multe de spus asupra vointei tale... Oricum ai fi, însa, te prefer celorlalti...
- Obsedanta doctrina a virilitatii, nu?... Acum ai dreptate. Cred ca patimile masculine sunt menite suferintei; iar eu sufar mult, aceasta iarasi ti-o spun...
în acea iama, Petre a cunoscut o studenta de la Arhitectura. Ceea ce trebuia sa se întâmple, s-a întâmplat. Se aflau tot timpul împreuna. Eu întelegeam, si taceam. într-o noapte, Petre m-a vizitat, nelinistit si abatut.
- Stii ce se petrece cu mine? Sufar o criza de adolescentism. îmi place o fata...
Iar în loc s-o seduc, m-am îndragostit de ea... E cel mai impropriu mijloc de a mi-o apropia... Sunt stupid, iremediabil stupid... Am ajuns sa-mi fie teama. O
iubesc; e revoltator, nu?
-Nu.
Priviri, în adâncul ochilor.
- Tu îmi vorbesti ciudat. Si apoi, te contrazici cu principiile tale.
- "Principiile" mele nu sunt împotriva dragostei, ci împotriva anularii, a idiotizarii nostalgice prin dragoste.
- Stii ce-mi spuneai asta-toamna? Ca tineretea e un timp primejdios; ca nu sunt mântuiti decât nebunii.
- Exagerezi formula. Eu am spus numai ca tineretea e ispitita de mediocritatea sentimentala si cerebrala, de iluzia unei fericiri comode; si am mai spus ca numai o hotarâre nebuneasca, adica realizata de-a lungul a oricâte împotriviri, poate s-o mântuie. Criza tineretii nu poate fi depasita decât ajutat de o patima, de o nebunie. Iata ce am înteles eu atunci.
- Ai avut dreptate. Eu simt ca am sa cad, ca am sa ma înec daca nu sugrum dragostea.
- De ce s-o sugrumi?
- Pentru ca e stupida, pentru ca ma împiedica sa ajung; o iubesc într-atât, încât am cerut-o în casnicie. Sunt aproape nebun. Are sa treaca, nu?...
- Totul trece... Eu sunt obsedat de refrenul acesta. încearca sa ti-l împlânti în creier, în suflet, în viscere...
- O iubesc, o iubesc. Numai tie îti spun; trebuie sa-ti spun. Stiu ca e umilitor, stiu ca e stupid, dar nu mai ma pot stapâni... O iubesc ca un adolescent.
întelegi tu nebunia faptei mele când am cerut-o de sotie? Am vrut sa fug; nu se poate, mai am examene... Sunt un neghiob, sunt lipsit de vointa, sunt un rob...
Petre se tânguia. Cum l-as fi putut ajuta? îl mângâiam cu ochii. Ma interesa, nu ca prieten, încordarea crunta dintre cele doua patimi. Nu stiam daca va birui ambitia sau dragostea. Ma gândeam ca, daca ar fi stapânit acel sens metafizic de care îi vorbisem, ambitia lui Petre ar fi biruit, desi de-a lungul unei dureri înzecite.
"Daca va izbuti sa ramâna nebun pâna la capat, Petre îsi va depasi criza tineretii. Se va realiza atât cât îi va îngadui esenta inferioara a patimei. Poate Petre crede înfericire; atunci va ajunge un sot nenorocos.
