De când m-am cumintit, viata a trecut sub aceeasi forma ca în fiecare zi; acelasi lucru în fiecare ora, acelasi gând în fiecare minuta, sa învat. De ce? Nici eu nu stiu si nici nu încerc sa dau raspunsul.
în tot cazul, rau nu e, caci cei dimprejur se bucura. Mama munceste cu mai multa bucurie, iar tata zâmbeste de câte ori îi arat vreo nota buna. Bietii parinti! Cât i-am necajit! Nici nu-mi vine a crede ca atâta vreme îi suparam în fiecare zi cu ideile mele, nici nu-mi vine a crede ca pâna mai acum câteva saptamâni zâmbeam la fiecare "succes" de-al meu, succes care nu le procura decât lacrimi.
Si cu toate acestea... nu sunt vesel, nu sunt fericit. Când aveam cartile mele de filozofie, când în micul laborator stam înfundat ore întregi, în timp ce altii îsi preparau lectiile, eram multumit, ma încredeam în mine, ca si cum toti aprobau aceasta. Si acum... muncesc ca un desperat ca sa obtin note bune, toti sunt veseli si numai eu... numai eu nici macar nu pot zâmbi. De multe ori m-am întrebat: "Pentru ce?"-Dar n-am vrut sa dau raspuns. Ma nelinistea gândul sa recunosc neputinta mea, ma înfricosa ideea de a fi un învingator stupid în lupta pentru existenta si ma îngrozea gândul ca as putea din moment în moment muri.
înainte era altfel. Toti dimprejur, tristi si suparati, si numai eu, cu toata paliditatea fetei, cu tot întunericul ochilor, "eram" fericit. Nu stiarn ce se petrece, nu vream sa stiu si numai în gândurile si experientele mele îmi închideam eu toata bucuria. La scoala, în lume, în casa, nu întâlneam decât priviri dusmane, stupide, si, cu toate acestea, eram fericit. De ce?
Nu mai pricep nimic. Sunt într-un fel de somnolenta intelectuala, lipsit de vointa si puterea de a judeca fara frica, stare care ma-înfioara. De ce?
Mâine am lectii grele, le-am pregatit de mult... Ceasul douasprezece... Ce Dumnezeu, frate, cu insomnia asta? Nu pot dormi...
De ce aceasta nemultumire? De ce aceasta stare animalica? De ce atâtea bucurii fara bucurie? De ce?
...Doua... mâine am teza... nu mi-e frica. Dar atunci de ce mi-e teama?
Si noaptea care ma înconjoara momeste o aureola verzuie, lumina ce nu poate patrunde în bezna adânca. Din fund, de la perete, îmi pare ca se desprind umbre... asi... tc-am spus... nu-i nimic, mi s-a parut. Ba nu, iata... De ce atâta teama? Si daca ma omoara, ce? Dar nu! Nu vreau! Mi-e frica... Si într-un spasm isteric apas nebuneste pe sonerie. Ce e asta? Nu suna?! A, asa e, e stricata.
Simt cum frica, frica de necunoscut, de moarte, de tot, de tot ce vad... ma cuprinde. Si cum stau în lumina, pe peretele din stânga mi se deseneaza umbra stearsa de neguri, umbra tintuita ca o stafie, cu bratul întins, cu mâinile crispate, cu capul întors si cu corpul încovoiat pe masa. Si atunci, ca din pamânt, rasuna ca din pamânt propriile mele gânduri, materializate, izvorâte ca niste fantome albe, înconjurându-ma si strigându-mi: "Esti nebun, esti nebun".
17 februarie
Nu, e cu adevarat curios, în fiecare dimineata ma scol mai abatut ca seara.
Parca e un facut! Ce Dumnezeu atâta melancolie. Eram speriat si nu devenisem atât de mizantrop ca acum. Nu pot iesi pe strada. Si mi se pare ca toti voiesc sa ma omoare, nu pot citi pâna nu inspectez usile, nu ma uit pe
fereastra de teama sa nu ma ocheasca cineva de pe strada. De tramvai, autobuz sau trasura nia vorba, mi se pare ca din moment în moment as putea sa ma sfarâm.
Si când ma gândesc ca mai sunt doua ceasuri pâna la noapte.. Off! ma cuprinde neurastenia. Simt cum mi se moaie vinele, cum mi se îngusteaza creierul, cum tocesc mereu si prevad totul... De ce? Ei, nu pot nici sa scriu fara sa nu las în caiet urmele gândurilor mele.
290
291
Zece si jumatate. Tremur din tot corpul. Nimeni nu este acasa. Am zavorât usile, am astupat ferestrele, am îngramadit scaune pe la usi, si acum, cu cutitul în mâna, astept. Pe cine? Pe "ea". Stiu ca are sa vie, întruna tremur cum ating cutitul. Sa dau... sa-i sfarm oasele galbejite, sa-i rup coasa amenintatoare, s-o distrug pe "ea", pe... moarte. Asa? Ce-am spus? Nu... nu e nimic. Ce moarte?
Stai sa... Cioc, cioc. Lumina se stinse, rupsesem firele de groaza, si acum scriu la lumânare. Am luat cutitul, daca o vad... Ca trebuie sa vie. Asi, ce parere, parca visez. Cutit... da, dau, s-o omor. Sau... A... nu! nu! Sa ma... omor. De ce?
Ca sa n-o vad. Cu cutitul, nu! nu pot... nu pot.
Trei fara un sfert. Mi-am turnat toata apa din lighean în cap. A... acum ma simt mai usurat... Dar n-a venit? Cine sa vina? Ei, ma, da-o... Cioc, cioc, cioc!
Cine e?...
Cioc, cioc, cioc!
Cine e?
Lumina se stinse... Usa e zguduita din tâtâni. Nici un zgomot. Una, doua, trei.
Ea e. Ea e... Moartea. Nu da, nu da, ce ti-am facut? Mor, capul, capul... Nu mor, da...
Ce vrei cu mine? Ce cauti? Nu mor, da\' lasa coasa nu mai da.
S~a aprins lumina. Tata în usa, galben ca un mort, ma priveste. Eu, cu camasa rupta, zgâriat si plin de spume, scapasem cutitul si priveam aiurit. Nu mai întelegeam nimic. Ba da! Ce! Vrea sa ma omoare, el a venit sa ma omoare.
Uite, coasa, uite moartea.
Lasa-ma, lasa-ma., nu ma bate. Ce-ai cu mine, ia-raa, ia-ma odata. Cutitul? De ce n-am dat? Uite ca pleaca, uite c-a plecat? Nu mai da, pleaca de-aici. haide, pleaca de-aici.
Nu mai da, nu mai da...
Cutremur-at de friguri si prins de vedenii rele, n-am putut dormi toata noaptea.
Doctoral chemat în graba a dat gânditor din cap. La plecare l-am auzit: nu mai scapa. Si-a facut efectul... cel mult sa traiasca nebun. Auzi... nebun.
Uite o carte... ba nu... e o ceasca. Ai... ce fel de ceasca? Seamana cu o biblie.
Asi, cu o carte. Chiar asa, cu o carte mare... mare si rotunda... ca o capatâna de mort. Ce "mort"? Ba nu... Moartea... Iara ea.
292
A... Uite ce frumos... porci, e o biserica. Ba nu! Nu vezi ca în fund e o padure...
...Parca nu vezi ca aiurez. Aiurez, desigur. Chiar print sa fiu, tot nu pot sa am picioare... pâna la infinit mai trebuie sa mergi cât e clasa a cincea si cu domnul...
Si vorbeam întruna... în minte mi se facuse un gol nemasurat... uitasem numele lucrurilor... Si înlocuiam cuvintele dupa cum îmi venea mai usor... Suparat, am adormit... nu pentru totdeauna.
[ROMANUL UNUI OM SUCIT]
Pe strada prafuita trec oameni flamânzi. Pasesc în nestire de-a lungul zidurilor, cu privirile absente. Toropeala le îngreuneaza madularele, le oboseste rasuflarea. Ochii li se închid, si merg fara gânduri.
Dintr-un fund îndepartat, tiui chemarea unei fabrici. Un licean umbla abatut, abia tinându-si ghiozdanul sub bratul ce alunecase în buzunarul tunicii. Apuc3
pe o stradita umbro^a, obosit, visate, *M sa-si ridice privirea, pasind din ce în ce mai încet. Se trudea sa-si stapâneasca gândurile. Voia sa cugete la un anumit lucru, sa cugete adânc si sa ia o hotarâre. Nu izbutea. Se oprea dm loc în loc, strângea din dinti, îsi schimba ghiozdanul în cealalta mâna si lovea de ciuda cu piciorul în trotuarul scrijelat. Nu izbutea sa-si adune gândurile si pornea înainte neatent, descretindu-si dezamagit sprâncenele. în fata unui burlan vinetiu fluiera si ridica capul, zâmbind dintr-o data fara sa stie de ce. Ii trecu prin minte gândul ca iarna burlanul va fi umplut de zapada, si se bucura de gândul acesta. Vazu strada acoperita cu troiene, streasinile îngreunate si burlanul adâncit în zapada. Repeta cu jumatate glas:
"... Zapada, zapada, zapada, zapada..."
Se necaji si îsi pripi pasul. "La urma urmei..."; si se hotarî sa potriveasca de acum lucrurile. îsi încorda grumazul.
Nu mai ramâne îndoiala; se va trada de la usa. Ca întotdeauna, mama îl va întreba din pragul bucatariei, stergându-si un ochi înlacramat de aburii cepelor tocate:
- Ei? te-au mai "ascultat" la ceva astazi?
Si el va raspunde:
-Nu.
Dar se va bâlbâi. Mama va întelege, si... Ei?! si la urma urmei, ce are sa-i faca?... Nu e oare el un baiat... distins? Ba bine ca nu. Ar vrea sa mai vada pe altul în clasa tot asa de "citit" ca si el. Gândul superioritatii îi îndrepta trupul si-l facu sa surâda.
