228
229
Un tânar nu trebuie sa creada în fericire. Nazuintele lui ar purta atunci o tragica si austera sobrietate. Dar e atât de dureros si greu sa nu crezi în fericire.
Pentru cei multi, fericirea ajunge chiar un sens dat existentei. Cu atât mai rau pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscuta, valorificata si stapânita decât dupa ce te-ai îndoit de ea. Nu pesimism; ci luciditate, calm, vointa eroica, adica masculina si ascetica."
Acestea le-am scris în Jurnal, dupa despartirea de Petre. Criza lui nu-si apropia sfârsitul. Eu m-am departat iar de prieteni. Petre nu mi-a marturisit nimic.
Suferea, luptând. îsi ghicea înfrângerea.
Eu îmi urmam drumul amar, necunoscut de nimeni. Banuiam, în suflet, semne de rafuieli sângeroase. Nu îmi era teama. Zi si noapte, munceam calindu-ma.
"Toate acestea sunt pregatiri, îmi spuneam. Va trebui sa se împlineasca si faptul."
XX. PERSONAJELE JUDECA AUTORUL
A treia zi de Craciun, ne-am adunat - ca în toti anii - la Fanica. Pentru noi, sarbatoarea aceasta e ciudata si necesara. în acele douasprezece ceasuri, cât ramânem împreuna, vietuim din nou liceul. Invitatii lui Fanica sunt colegii, nedespartiti în ultimele clase. Dupa-amiaza, seara si noaptea Sfântului Stefan stapânesc strania însusire de a ne face sa uitam tot ce ne-au daruit anii si de a ne socoti iarasi colegi de liceu si personaje din Romanul adolescentului miop.
Grupul nostru, compact înainte de bacalaureat, a fost rupt la Universitate. Ne-am risipit si ne-am legat de alte grupuri. înlantuirea de suflete straine poate întrista pe prietenii vechi; dar nu putea fi îndepartata. Simteam fiecare chemarea de a patrunde mai departe, din necunoscut în necunoscut, de a începe cu ei vieti noi, de a ne desfata sau suferi, de a ne rupe iarasi si a ne încadra mai sus sau mai jos în alta parte.
Dar ziua Sfântului Stefan ramânea vechii familii. Eram, înca, prea tineri ca sa ne întristam ca toti acei ani au trecut, ca sunt de-acum amintiri. Ne strigam cu porecle din liceu, reconstituiam scenele dureroase zâmbind. Tot ce fusese spaima, suferinta, melancolie ne înveselea acum. încercaseram fiecare, necunoscut celorlalti, o maturizare sentimentala. Gândul era reconfortant: dupa ce o perioada e depasita, durerile si nelinistile sunt uitate. Dar daca izvorasc alte "dureri si alte nelinisti, mai nemiloase, mai amare?...
Cei dintâi veniti au fost Jean Victor Robert si Mihail. Jean Victor ajunsese actor la al doilea teatru din oras. Era înscris la Facultatea de Litere, dar nu-si trecea decât doua examene pe an. Avusese izbânda în teatru, pentru ca avea obraz alb de adolescent, era incult, prezumtios si dragalas. Robert era singurul pe care nu l-as fi lasat sa iasa din liceu. Se socotea înca geniu neînteles, asa cum îi insinuasem eu, rautacios, cu multi ani în urma. îsi crease un personaj si-l silea sa joace în toate rolurile prevazute si neprevazute. Robert se ignora pâna la absurd. El credea ca toti ceilalti îl invidiaza. Socotindu-se neînteles si persecutat, îsi alcatuise o figura dispretuitoare, ochi distanti, gura draceasca, glas de scena. Robert nu putea rosti cel mai neînsemnat cuvânt fara gest teatral. Când râdea, îsi aducea buzele ca la un râs amar de drama. Povestea întotdeauna cu glas de bariton cald, în timp ce glasul lui era de tenor lipsit de volum. Se plângea, înca, de neputinta de a lucra din pricina femeilor.
- Mamico, ma distrug femeile...
Ofta flatat, cu obrazul lui de fata, pudrat, cu buze carnoase.
- în fiecare saptamâna le schimb... Ce vrei, mama dulce, la teatru... Si as vrea sa scriu o drama... N-am timp... Uite câte chei am în buzunar. Am si garsoniera... Si am de lucru...
îsi freca fruntea îngusta, alba, încretita de sprâncenele ridicate interogativ.
Oricât de rautacios s-ar fi purtat prietenii cu el, Robert nu uita sa vina de câte ori era chemat. Prietenii lui cei noi - îngâmfati si invidiosi elevi de conservator, actori betivi si blazati - îi aminteau, la rastimpuri, nostalgia vechilor prieteni, cu mult bun-simt si multa verva. Robert, desi se înalta în mediul de marasm si mediocritate, înviorat numai de invidie, nu se putea lipsi definitiv de grupul colegilor de liceu.
Mihail evoluase lent si sigur. Nu avea nici un pacat, nici o neliniste, nici o ambitie; nici o însusire de seama. Era înalt, cu o fata de copil serios si rece.
învatase întotdeauna bine; citea ultimele carti si le judeca cu creier propriu; citea cu o luna înainte de examen; urma, fireste, Dreptul. Se marturisea burghez linistit si mediocru. îsi propusese sa guste putin din toate. Frecventa ceaiurile, balurile, premierele cinematografice, cursele. Era bogat, dar nu poza în snob, nici în Don Juan, nici în sportsman. Nu fuma, nu bea; între prieteni îsi îngaduia sa piarda, pâna la o mie de lei, la "chemin de fer". Era întotdeauna
impecabil îmbracat. Citea trei ziare zilnic si doua reviste mari lunar, întins pe canapea, cu o punga de fondante alaturi. Nu invidia pe nici un prieten, dar îi judeca cu cel mai ager bun-simt, cu un neasteptat spirit critic. Si judecata le-o marturisea pe fata. Nu-l stânjenea nimic. îsi purta pretutindeni plictiseala lui de tânar fara pacate si fara ambitii. Entuziasmul lui se înalta Pâna la afirmatia neta: "E foarte bine". Atât. Nu s-a înflacarat niciodata, 230
231
iar revolta si-o vadea printr-o înjuratura scurta si retinuta. Pretuirea vietii se marginea, pentru el, la câtiva prieteni si la o femeie oarecare, îsi întâlnea bisaptamânal amanta în garsoniera închiriata împreuna cu Robert. Raspundea plictisit la telefon când doamna sau duduia îl tinea de vorba, cerându-i o noua întâlnire sau invitându-l la un bal. La prieteni tinea mai mult, pentru ca nu-i schimba. Se adunau, aproape în fiecare dupa-amiaza, în odaia cu sofa si patefon. Sfârseau cutii cu bomboane, beau cafele si comentau articolul lui
"Traznea", rolele lui Robert, poemele prietenului blond, viciile, pacatele, cancanurile, zvonurile orasului monden. Seara ieseau împreuna la spectacole.
Pe Mihail nu l-am înteles. Spiritul critic îl echilibra sufleteste, eleganta trupului, tineretea si avutia îi erau garantii de fericire; totusi, el nu muncea, nu urmarea nici un tel, nu astepta nici o bucurie. Daca ar fi murit în zece zile sau în optzeci de ani, nu s-ar fi suparat, totul îi era indiferent. Cauta sa petreaca, numai cât mai comod, sa nu se consume, nici sa nu se nelinisteasca. îi lipsea înca ceva, si ar fi fost un organism armonios si viu. Poate acel preaplin care da sens activitatii si ritm dinamic vietii...
S-a adunat curând tot grupul: Radu, Dinu, Petre, Noschuna, prietenul meu si alti câtiva. Erau toti înfierbântati de revelatia pe care le-o facusem; publicarea capitolului de amintiri asupra "Muzei" din Romanul adolescentului miop.
Protestau si comentau.
- Nu trebuia sa pui numele adevarate, se revolta Noschuna, în casa caruia se realizau productiile dramatice ale "Muzei".
- De ce? O data ce n-am creat un personaj, nu l-am transfigurat prin imaginatia si vointa mea si, mai ales, nu i-am dat un rol însemnat, ci l-am lasat sa spuna doua cuvinte si sa dispara, îi pot lasa numele din viata...
- E jenant pentru el.
- Deloc. Cartea mea e un roman si o culegere de amintiri. Daca nu m-am jenat eu, personajul romanului autobiografic, sa marturisesc atâtea indiscretii de adolescent, de ce sa se jeneze personajele secundare? E o simpla cronica, toate capitolele care îi privesc...
- Puteai, totusi, sa le schimbi numele. Era atât de greu?...
- Foarte greu... Schimbând numele, personajul era liber sa primeasca vointa autorului. Aceasta ar fi daunat cartii, care e, înainte de toate, sincera si, mai ales, disciplinata. Am voit sa oglindesc efectiv adolescenta; cât am putut surprinde cu mijloacele mele, fireste. Numele îrw erau calauza inconstienta.
Fenomenul e anevoie de înteles. Numele mi-erau mijloace de control; nu lasau imaginatia sa adauge...
232
- Si, cu toate acestea, m-ai facut sa spun o suma de cuvinte pe care stiu precis ca nu le-am rostit, se împotrivi Dinu. Ai lasat deci imaginatia sa lucreze...
- Cuvintele nu le-ai spus, dar numai tu le puteai spune. Pastrându-ti numele de Dinu, eu te aveam precizat în minte, asa cum esti aievea. Te lasam sa vorbesti cum voiai tu. Nu ma intereseaza daca ai rostit sau nu cutare propozitie; ci faptul daca ti-am surprins resortul launtric; daca am izbutit, apoi orice fraza pe care te las s-o spui, tu o puteai, trebuia chiar s-o spui în aceeasi împrejurare.
începura atunci adevarate polemici. Nu aveam cu mine decât pe prietenul nou.
- Toate acestea nu au nici o însemnatate, vorbi el. Pacatele romanului, pe care i-am citit în manuscris, sunt altele. Nu vi le spun, pentru ca ne-am departa prea mult. De altfel, daca se va tipari vreodata, o sa avem prilej sa revenim. Pe mine ma bucura chiar ca ne-a pus numele atât de transparente. Cititorii se vor însela astfel la aparitia romanului, asupra noastra. Noi suntem de acum personaje.
Ori, între personaje si realitate exista deosebiri, si înca multe. Autorul a cazut singur în cursa pe care ne-o întinsese noua. Nu ne-a modificat, dar a ales trasaturi care i-au placut din sufletele noastre. Asadar: nici nu ne-a creat, dar nici nu ne-a zugravit fidel. Va avea, la aparitie, o suma de neplaceri. Cititorii îi vor scrie: îl cunosc pe X, pentru ca, dupa amanuntele spuse de dumneata, l-am ghicit; dar nu e asa, în realitate; nu esti un observator bun.
