- Ce-i, ma?
- Ai fost? -Noo... O prostie...
Ś* Nu te lua dupa ce scrie Rampa...
- Ba, pârlitul^\'
- Astâmpara-te, Marcala.
- A fugit al dracului.
- ... a dracului "Baba". Cineva îl ghionti pe Marin.
- Scoala, doctore.
- Matale ce poftesti?
- Aicea nu se doarme.
- Aicea se tipa.
- Al dracului "Herr Doktor". Ironic, hai? Ia pune mâna, ba Popri-sane. Mai zici?
Mai zici?
Marin începu sa râda. Apoi schimba vorba.
- Ce ne facem ora asta, "Babo"?
"Baba" - vecinul lui de catalog, Perri Ermo Hanibal - se aseza pe marginea bancii si vorbi cu o fata întristata.
- Nu facem nimic, ba doctore.
- Nu ne da voie pe teren?
- Am încercat: nu ne lasa directorul. Te usuci aici si rabzi. Dar bine ca n-a venit si Nanul: ne omora.
Marin tacea. în clasa, zgomotul începuse sa se potoleasca; cartile se ivira pe pupitre, baietii se asezara mai toti prin banci. Interventia cesto-rului era de prisos.
- Va rog... Va rog, domnilor, nu faceti galagie, ca se aude jos la cancelarie...
Morariu, cu gura mica, ochii mici, înalt, si cu tunica curata, lovea linistit cu creionul în catedra.
- Va rog... Tacere... Faceti tacere...
Perri ramasese cu ochii pierduti în gol. Marin se tolanise de-a lungul bancii si privea tavanul.
- Tu mergi la vara în tabara? întreba cel dintâi.
- Tabara cercetasilor? Vasazica, e sigur ca se face?
- Sigur. O organizeaza Velcicu, Nae, Raducanu... sub comanda lui Georgescu de la Marea legiune. O sa fie trai o luna de zile în padurea Sibiului... Dar cum se face de nu esti informat mai bine?
- Nu prea ma duc pe la sediu.
- Adica nu te duci deloc.
- Ce vrei, mai, sa-ti spun? Nu le pot suferi papuseriile alora de la Marea legiune; costume baltate, drapele, ordine de zi, parca ar fi la cazarma.
Perri vorbi fara convingere, molatec, ca ceva admis fara entuziasm.
- Ei... mai! Au si ei dreptate. Gândeste-te ca nu esti numai tu si eu; sunt o multime de "pusti" d-aia, pe care nu-i poti tine altfel în frâu. Ce poti sa faci?
- ...In tabara, însa, am sa merg. în august zici ca e?
- De la 20 iulie, la 20 august.
- Tocmai bine.
318
//. PRIMUL DONJUAN
28 mai
M-am apucat serios de Romanul unui om sucit. Trebuie sa-l scriu. Am modificat mult vechiul plan. Nu mai îl scriu la persoana I; prefer sa fie un roman naturalist, cu descrieri multe si cu dialoguri. Am sa pun si analiza; mie mi-a placut întotdeauna sa ma analizez pe hârtie. Nu reusesc întotdeauna sa ma gasesc asa cum sunt, pentru ca ma înfierbânt la seri? si uit realitatea. De aceea petrec ore frumoase când citesr Jurnalele mele. Mai la fiecare pagina apar altul.
Oare sa fiu asa în realitate? Sau toate marturisirile mele nu sunt decât produsul fanteziei? Eu stiu ca de cele mai multe ori sunt sincer când scriu, când scriu mai ales pentru mine. Daca nu-mi place, mp totul si zvârl în foc. Câte
"memorii" de-ale mele n-am zvârlit eu în foc...
Un roman naturalist e mai greu de scris, dar pot pune mai mult într-însul. Pot pune analiza celorlalte personaje, care nu pot aparea într-un roman conceput sub forma de .jurnal", cum am facut pâna acum. Subiectul îl aveam pregatit în minte, iar cel dintâi capitol l-am si\' scris. Scena se petrece la Sacele, satul de munte unde am fost eu asta-vara. E ciudat cum am început sa cred si eu în realitatea acestui capitol; l-am spus de atâtea ori, încât trebuie sa ma gândesc câteva clipe ca sa-mi dau seama ca nu e decât o minciuna. Ma mândresc: învalui cu atâta verosimilitate toate aventurile mele, încât sunt crezute si de cei mai sceptici dintre prieteni.
Asta-vara, eu am petrecut o luna la Sacele si tot timpul am umblat dupa insecte, cu cartile lui Fabre sub brat. Trebuia sa scriu articolele de entomologie pentru Ziarul stiintelor, populare si ma vâram sub toate tufele si prin toate santurile. Daca voiam sa prind necrofori, ma apropiam, cu batista la gura, de cadavrele gainilor zvârlite de gospodine într-o curte parasita. Am fost, deci, tot timpul studios. Când ma duceam la Brasov, îmi compuneam o fata pedanta, ca sa inspir încredere orasenilor; iar când vizitam hora din Sacele, purtam totdeauna în mâna un binoclu, ca sa atrag atentia. E drept, gazda mea avea o fata cam de-o vârsta cu mine si îndestul de frumoasa, dar eu am ramas tot timpul peste masura de corect.
Când scriam însa prietenilor, procedam altfel. Pe fata gazdei o chema Ana, dar eu le-am comunicat ca o cheama Etta, o dragalasa prescurtare de la Violetta.
Pe deasupra, am vestit ca mai are si o verisoara, îndracita, care se numea Otilia, precum si nenumarate prietene, care mai de care cu nume mai frumoase. întemeiat pe acest material, am închipuit mai întâi o dragoste cu Etta, apoi una cu Otilia, apoi înca una cu o fata al carei nume l-airfuitat si, în sfârsit, cu o minunata scolarita din Braila (de ce tocmai din Braila?) ce se chema Liliana. Am dat amanunte asupra plimbarilor mele nocturne cu tovarasele repede schimbate, asupra geloziei dintre cele doua verisoare, asupra lipsei mele de scrupule în privinta virginitatii celor doua fete, asupra petrecerilor câmpenesti în care eram tinta tuturor privirilor si asupra multor altor fantezii. Scriam toate acestea sincer, oprindu-ma la fiecare sfârsit de pagina sa se usuce cerneala si bucurându-ma când întâlneam vreo fraza reusita. Credeam si eu în ele, si-apoi întârziam ore întregi ca sa continui, numai pentru muie, scenele scrise prietenilor. Ma desfâiain de minune.
Când am venit la Bucuresti, - cu un pachet întreg de "Convorbiri entomologice"
în geanta -, prietenii mi-au cerut amanunte. Mai întâi, îmi spuneau ei, s-au minunat citindu-mi scrisorile, deoarece ma stiau prea putin aplecat asupra celor lumesti. Dar gândindu-se mai cu luare-a-minte, au crezut ca faptul nu e prea greu de lamurit, date fiind curiozitatea ce o stârneam eu în sat, chipul meu savant si cunostintele mele uimitoare pentru domnisoarele din Sacele. Eu regretam un singur lucru; ca scornisem atât de multe amanunte asupra tovaraselor mele din vara, încât nu le mai puteam tine minte si riscam oricând sa fiu dat de gol. Mai multa prudenta nu ar fi stricat.
Am povestit de atâtea ori evenimentele, încât pastram aceeasi ordine si aceleasi expresii. începusem chiar sa ma falesc fata de mine, ca si cum toate acele tovarase ar fi existat si-ar fi fost cucerite aievea. Din când în când încurcam unele date, unele numiri, fara ca însa - cred - sa se bage de seama.
Poate ca Dinu banuieste ceva, dar nu gaseste un moment prielnic sa mi-o marturiseasca. Aceasta s-a petrecut ieri. I-am spus ca m-am apucat serios de roman. El s-a aratat vesel. Cred ca se îndoieste de talentul meu scriitoricesc, pentru ca nu-i dau sa citeasca decât articole entomologice sau niste amintiri searbade din cercetasie. E drept, acum doi ani, luasem obiceiul sa-i citesc Jurnalul, dar se întâmpla ca întâlneam pasaje atât de exagerate, încât roseam amândoi. Odata, mi-aduc aminte, i-am citit o pagina în care era vorba despre el si am fost atât de stânjeniti, încât am întrerupt lectura. L-am tinut mai întotdeauna la curent cu planurile mele literare, si el pretinde ca toate acestea îl intereseaza. Dar eu tot cred ca se îndoieste.
320
