— Ba ştiu, îl întrerupse Weismann, şi d-aia am fugit din ţară... Apucă scaunul de spetează şi se apropie cu el de pat.
— Şi dacă-mi pare rău de ceva, e că nu ai nici cea mai mică încredere în mine, continuă aşezându-şi scaunul chiar în faţa lui Ştefan. Nu sunt un om curios, dar mă aşteptam să-mi spui măcar cu cine te mai întâlneai în ţară...
Ştefan îl privi mirat.
— îmi închipuiam că ştiai, răspunse. Mă întâlneam mai ales cu Biriş.
— Păi tocmai asta mă interesează şi pe mine. Asta te întreb de azi-dimineaţă: să-mi spui ce mai crede Biriş, cum vede el desfăşurarea evenimentelor.
— Crede şi el că cea mai mare crimă, şi totodată prostie, ar fi organizarea rezistenţei...
— Să nu mai spui asta, îl întrerupse Weismann nervos, că rişti să te audă şi alţi români, şi atunci devii cu adevărat suspect...
— Ascultă, că Biriş are dreptate, continuă Ştefan. Ar fi o prostie să facem rezistenţă în sensul occidental al cuvântului, ca să provocăm o hemoragie iremediabilă. Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minţi şi a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne-a convertit la credinţele lui, că ne-a cucerit lăuntric. Asta-i tot...
— îmi place de dumneata că eşti optimist, spuse Weismann zâmbind ironic. Se vede că eşti intelectual. Toţi intelectualii sunteţi optimişti, trăiţi în nori...
— Asta-i tot, dar e greu şi primejdios, continuă Ştefan. Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să-ţi păstrezi sufletul neatins de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi?
477
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Weismann îl privi din nou, cu o intensă curiozitate, apoi se ridică brusc şi ridică scaunul de spetează cu amândouă mâinile.
— îmi place de dumneata că ştii să schimbi vorba, îi spuse silindu-se să zâmbească. Dar nu-ţi închipui că mă
păcăleşti atât de uşor. Dacă nu crezi în rezistenţă, te-aş putea întreba de ce-ai fugit din ţară. După teoria dumitale ar fi trebuit să rămâi acolo şi să te camuflezi.
— Evident că aşa ar fi trebuit să fac. Dar am înţeles că nu voi fi bun de nimic atâta timp cât viaţa mea nu-şi va fi regăsit sensul. Mulţi se aruncă în politică pentru ca să uite un dezastru intim, să-şi umple un vid interior. Şi, probabil, de aceea reuşesc, cel puţin pe planul exterior, istoric; când nu mai ai nimic de pierdut, poţi deveni un erou sau un mare om politic...
Weismann îl privi câteva clipe, apoi ridică din umeri şi se îndreptă spre birou, ducând scaunul de spetează.
— O să mai stăm noi de vorbă pe ches'tia politică, spuse.
— Nu eşti deloc curios să afli cine e persoana? îl întrebă văzându-l că-şi priveşte pe furiş ceasul.
— Care persoană? întrebă Ştefan, nedumerit şi puţin sperjat, parcă s-ar fi trezit din somn.
— Persoana pe care am întâlnit-o aseară, când am fost cu prietenii la Vidrighin. Spunea că te cunoaşte bine...
Ştefan ridică brusc fruntea.
— Nu, nu e cine te gândeşti dumneata. E altcineva. O femeie foarte frumoasă. Te cunoaşte bine. Şi ar vrea să te reîntâlnească, să-ţi vorbească...
— Să poftească. O primim cu plăcere... Weismann îl privea zâmbind.
— Vreau să văd cât timp poţi rezista fără să mă descoşi, spuse.
— Nu mult, pentru că n-o să am timp. Azi ies foarte devreme.
— Te duci cumva la Luvru? îl întrebă Weismann şi începu să râdă foarte bine dispus.
Ştefan nu-i răspunse. Câtva timp, tăcură amândoi.
— într-adevăr, nu eşti curios? Pentru că, te avertizez, e vorba de cineva foarte important...
— Să poftească, spuse Ştefan ridicându-se. Dar acum am să te rog să mă scuzi. Trebuie s-o şterg...
îi întinse mâna şi se îndreptă spre uşă.
— Eşti formidabil! exclamă Weismann cu o urmă de regret în glas. Dar e şi vina mea, adăugă apropiindu-se şi bătându-l pe spate. Am ales prost momentul. Nu trebuia să-ţi spun acum. Nu ştiam că pleci atât de devreme...
MIRCEA ELIADE
478
Ieşi pe balcon să vadă în ce direcţie apucă Ştefan. „Are dreptate Vidrighin, îşi spuse. E un om ciudat. Dar şi eu am destulă răbdare. Până la urmă, tot aflu eu..."
îşi spunea asta de câteva săptămâni, de când, într-o dimineaţă ploioasă, îl ascultase vorbind, ca de obicei, despre Ileana şi despre Istorie.
— Mistificarea ar fi să cred că aş putea face ceva cu adevărat util în lume, în istorie, fără a o fi găsit pe Ileana, spunea. Nu numai că n-aş putea face nimic, dar aş crea confuzii. Ruptura mea interioară s-ar răsfrânge asupra lumii întregi...
Simţea că n-are să-l mai poată asculta mult, când îl auzi.
— Multă vreme n-am înţeles că, cel puţin în parte, seceta de acum un an se datora şi faptului că eram un om dezechilibrat, că nu o căutasem pe Ileana.
Rostise ultimele cuvinte cu oarecare teamă, coborând glasul. Weismann nu se mai putu abţine.
