Era portarul. Rămase în prag, politicos, aproape absent, neprivind nicăieri, îi întinse o pereche de mănuşi.

— Le-a adus şoferul adineauri. Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost dumneavoastră şi că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. I-am dat o sută de lei...

Ştefan luă mănuşile şi le privi lung, concentrat, încruntându-se.

— De ce nu deschideţi fereastra? vorbi din nou portarul. O să vă îmbolnăviţi. E foarte cald la dumneavoastră...

— Care domnişoară? întrebă Ştefan.

Dar în acea clipă îşi aduse deodată aminte şi se lumină.

— Ah, da, ştiu, spuse. Aşteaptă...

Căută în portmoneu şi îi întinse o bancnotă.

— Poate îmi mai daţi şi o carte să citesc, spuse portarul după ce mulţumi, împăturind cu grijă bancnota.

Ştefan se îndreptă spre biblioteca de perete şi-şi zvârli ochii la întâmplare peste rafturi.

— Dar măcar e sigur că sunt mănuşile ei? întrebă el deodată.

— Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost dumneavoastră... Aş vrea un roman frumos, adăugă cu un glas mai coborât, zâmbind.

După ce plecă portarul, ţinând cartea sub braţ, cu o infinită grijă, aproape cu spaimă, Ştefan rămase o clipă în

mijlocul odăii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecină. Se apropie de fereastră şi o deschise larg.

îl întâmpină un miros de grădină proaspăt stropită. „Tot mai am timp, îşi spuse rezemându-se de fereastră. Nu e încă miezul nopţii..."

... Fata ridicase din umeri şi zâmbise. în lumina serii, obrazul ei părea şi mai pârlit de soare şi părul căpătase un luciu stins, de metal vechi.

— Nu te înţeleg, spusese. Nu-mi dau seama dacă glumeşti sau crezi cu adevărat...

Pe nesimţite, deasupra lor, cerul îşi domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creştetul pădurii.

— S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că

sunt miracole. Nu le vezi...

— îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege...

— Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea

NOAPTEA DE SÂNZIENE

de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească...

— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg...

Tresări şi se smuci emoţionat de lângă fereastră. Mănuşile erau încă pe pat, aşa cum le lăsase. Le apropie o clipă

de nări. Parcă n-ar fi ale ei, îşi spuse, nedumerit. Parcă n-ar fi parfumul ei...

Când îşi apropie bricheta ca să-şi aprindă ţigara, observă că ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; păreau aşa pentru că obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degrabă de un verde-deschis, bătut în aur.

Gura foarte roşie şi dinţii prea albi, strălucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau şi mai mult figura.

— Te-am ascultat toată seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrată cu bricheta, şi nu înţeleg de ce prelungeşti gluma. De ce nu mi-ai spus că eşti scriitor şi că te numeşti Ciru Partenie?...

El o privi încurcat, silindu-se să-i întoarcă zâmbetul.

— Nu-ţi puteam spune asta pentru că nu sunt scriitor şi mă numesc Ştefan Viziru. Foarte exact: Ştefan I. Viziru, căci pe tatăl meu îl chema Ioan...

Cu un gest scurt, Ileana îşi plecă fruntea. în clipa aceea Ştefan îşi aminti, dintr-o dată, fără nici un efort, ceea ce se trudise întruna să afle în ultimele zile: unde mai văzuse el acea culoare stranie de păr, care nu era nici neagră, nici albastră, nici argintie? Acum ştia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosită în Capitală, fusese adus pentru prima oară în Cişmigiu. Descoperirea aceasta îl însenină.

— Sunt de-abia de câteva luni în Bucureşti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Şi n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am văzut cum te arăta cineva din ochi: „Uite şi pe Partenie, spunea. Mă mir că a călcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire!..." Şi toată seara am observat cum te căutau, curioşi, atâţia ochi. Ai fost recunoscut, dragă maestre! Inutil să te mai ascunzi!...

Ştefan se mulţumi s-o privească, tăcând.

— Te-ai supărat, într-adevăr? continuă Ileana. Am auzit asta la uşă, intrând; a fost fără voia mea. Şi am fost destul de intimidată toată seara...

— Te asigur că nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, dacă vrei, am să-ţi fac dovada...

începu să se caute în amândouă buzunarele deodată. Găsi un plic şi i-l întinse. Dar i-l luă repede înapoi şi-i întinse un paşaport.

— Are şi o fotografie, spuse. E cea mai bună piesă de identitate... Ea îl deschise si citi tare numele: MIRCEA ELIADE

10

— Ştefan Viziru. Treizeci şi patru de ani? Nu pari...

... Se apropiase de ea, fără să-i spună cine e şi cum îl cheamă.

— Uite, începuse el arătând către pădure, pe locurile acestea erau bălţi, întorsese brusc capul şi tresărise văzându-l atât de aproape de ea. Nu-l

simţise. Nu auzise paşi în urma ei. Era un bărbat înalt, bine legat şi totuşi zvelt, aproape fraged, şi o intimidase lumina zâmbetului lui.

— ... în locul pădurii acesteia erau bălţi. Aici veneam să mă scald cu băieţii când eram mic...

Vorbea mereu. Despre bălţile din jurul Bucureştiului, despre arborii pe care-i văzuse sădindu-se. Vorbea mai ales despre copilăria lui.

— ... în liceu, aveam un arici cu care mă împrietenisem. Când veneam să-l văd, mă simţea de departe şi ieşea să

mă întâmpine...

Se oprise şi întorsese brusc capul. Apoi îşi trecu mâna prin păr, privind-o pe furiş, cu un zâmbet timid, încurcat.

— E curios, adăugase, dar nu-mi dau încă seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape străin...