— Anul decisiv, repetă Ioana, când ai fost singur pe munte. Când erai în liceu şi ai fost singur pe munte...

îşi dădea seama că încurcă două mari evenimente din viaţa lui Ştefan, dar nu se corectă. Aştepta s-o corecteze el, aşa cum făcuse chiar din primele zile de căsătorie. „Asta se petrecea în 1928, în vara când m-am întors de la Paris, începea el să povestească. Aveam atunci..." Şi spunea repede câţi ani avea. îi arătase într-o zi fotografiile din liceu. Ştefan alesese una, care arăta un adolescent frumos, cu ochii mari şi părul tuns cu breton pe frunte.

„Asta e din 1919, îi spusese. Aveam atunci 17 ani. Eram în ultima clasă de liceu. Atunci când am urcat la cabană

cu Ionel..." Ioana luase fotografia şi o privise îndelung. îşi aminti deodată timpul ireal al logodnei. Ştefan îi povestise întâmplarea de la cabană câteva zile după ce se logodiseră. Aventura avusese loc în primăvara 1919, cea dintâi primăvară după război. Ştefan cu Ionel Paraschivescu şi încă alţi 19

NOAPTEA DE SÂNZIENE

trei colegi n-au mai avut răbdare să aştepte vacanţa de vară ca să urce Bucegii. De câţiva ani nu visau decât la asta: să vadă munţii. Dar ţara era ocupată de germani şi războiul continua, an după an. Când, în noiembrie, se încheiase armistiţiul, era prea târziu să încerce aventura. Au încercat-o în martie, păcăliţi de o primăvară timpurie la Bucureşti. Crestele munţilor se zăreau încă înzăpezite; dar la poale era cald, senin. I-a apucat viforul când ajunseseră sus, pe Pietrele Arse. Rătăciseră drumul. Abia pe seară au nimerit la o cabană a funicularului care transporta lemne. Au spart lacătul de la uşă şi au intrat. Au aprins focul şi, pentru că aveau mâncare din belşug şi chiar o sticlă mare cu rom, s-au înveselit repede. Apoi s-au culcat, cum s-a nimerit, pe duşumele. Dar către miezul nopţii i-au trezit din somn glasuri de oameni în faţa uşii. Zăpada se adunase până dincolo de clanţă şi uşa nu putea fi deschisă decât opintindu-se şi cei dinlăuntru. La început le-a fost frică, dar oamenii stăruiau. Erau muncitori din vale, de la lemne, şi cunoşteau cabana. S-au bucurat că i-au găsit pe ei acolo. — Avem un mort cu noi, le-au spus. îl tot cărăm de astă-seară, de la şase. Iar dacă-l lăsăm în drum, îl mănâncă lupii până dimineaţa.

Aşa că l-am adus aici... Şi e mai bine dacă sunteţi şi dumneavoastră... Apoi le-au mulţumit şi au plecat.

Dimineaţa trebuiau să fie la lucru, în vale. — L-am vegheat toată noaptea, fără să vrem, îi povestise Ştefan. Şi dimineaţa au venit oamenii din sat şi l-au încărcat într-o sanie... Dar lui Ionel i-a fost frică. Nu privea deloc în spatele lui, unde ştia că era mortul. A terminat el singur sticla de rom. Şi spunea mereu: „Mă, să nu mă lăsaţi!

Orice s-o întâmpla, să nu mă lăsaţi!..." Săracul Ionel! El n-avea cum să ştie, atunci...

— Când am fost singur pe munte, vorbi Ştefan începând să se dezbrace absent, nu mai eram în liceu. Asta se petrecea în 1923...

Ioana îl asculta cu ochii pe jumătate închişi, zâmbind. „Anul decisiv", îşi repeta ea. Atunci, în 1923, când avea 21 de ani şi-şi pregătea licenţa, Ştefan fugise de-acasă. Găsise chiar un vapor de marfă care să-l ducă, clandestin, până la Constantinopol. Dar înainte de fugă, venise să-şi ia rămas-bun de la Carpaţi. în primul lor drum împreună

pe munte, îndată după căsătorie, Ştefan îi arătase cărarea pe care o urcase atunci, înainte de fugă. „Parcă timpul n-ar fi trecut pe aici, îi spusese. Stâncile, brazii, iarba, cerul au rămas pe loc. Şi de câte ori evoc opririle pe loc, simt o neînţeleasă emoţie, aproape de beatitudine. Tu nu poţi înţelege asta, adăugase. Eşti încă prea tânără..."

Acum trei ani, în 1933, când îi vorbea astfel Ioana avea 23 de ani, cu opt ani mai puţin ca el.

— Am uitat să-ţi mai spun ceva, adăugă Ştefan însufleţindu-se deodată, şi Vădastra crede, în felul lui, în Piatra Filosofală. îi povestea astă-seară Arethiei de o substanţă care transformă în aur tot ce atinge. Regreta că n-a descoperit-o el...

în compartiment, Ioana observă că un tânăr cu ochii vineţi, pătrunzători, şi un început de chelie, îl privea necontenit pe Ştefan, cu un fel de încruntată

MIRCEA ELIADE

20

nedumerire. „Iar îl confundă", gândi Ioana, şi fără voia ei roşi. îi era teamă să nu observe şi Ştefan. Dar Ştefan părea fascinat de un domn cu barbişon care, în clipa când trenul se puse lent în mişcare, îşi scosese ceasul şi verificase ora. Avea un profil de o surprinzătoare nobleţe; fruntea corect bombată, nasul drept, mustăţile pline şi fără aroganţă, barbişonul uşor arcuit înainte, toate acestea îi dădeau un aer seniorial, oarecum vetust. Faţa, însă, îl arăta altfel; obrajii erau laţi, cu pielea atârnând moale pe fălci, şi cele câteva şuviţe de păr decolorat lipite de-a curmezişul craniului aminteau chipurile de medici şi profesori de

pe la 1900.

— în 45 de minute suntem la Ploieşti, spuse el privindu-şi pe rând vecinii. Ca la un semnal toţi începură să

vorbească. Domnul cu barbişon părea

erudit; citase de mai multe ori versuri din primii poeţi români, şi chiar un text latinesc. Vorbea mai ales cu tânărul cu ochii vineţi. Dar curând conversaţia deveni generală şi, înainte de a coborî la Sinaia, se înclină politicos şi se prezentă:

— Profesorul Iancu Antim. Sper că vom mai avea plăcerea să ne mai întâlnim, le spuse.

O săptămână mai târziu, Ştefan se lăsase convins de Ioana şi plecase pentru două zile, singur, pe Bucegi. îl privise de la fereastră cum se pierde în pădure şi se înapoie în pat cu o neînţeleasă tristeţe. Ca de obicei se întoarse cu gândul la Marea Veste. Fusese o zi fierbinte, apăsătoare, şi Ştefan îşi lepădase pantofii şi haina de la uşă, şi alergase imediat în odaia de baie. Cu un zâmbet misterios, ea îl urmase cuminte şi-l privise cum intră pe de-a-ntregul sub duş.

— Nu cred că am să pot urca până la cabană, îi spusese.

Şi, pentru că i se păruse că, aşa cum era, cu capul necontenit sub apă, s-ar putea ca Ştefan să nu audă bine, repetase, aproape strigând:

— N-am să pot urca! Cred că o să avem un copiii...

în clipa următoare, Ştefan ieşise cu un salt, ca opărit, de sub duş. Părul lung i se lipise de obraz şi-l dăduse la o parte cu un gest speriat. O privise o clipă nedumerit, ca şi cum n-ar fi înţeles, apoi sărise din baie şi aşa cum era, o prinsese în braţe. Faţa aceea umedă şi răcoroasă i se păruse Ioanei scăldată în lacrimi. Asculta cum curge duşul, în neştire.

— închipuieşte-ţi pe cine am întâlnit la Casa Peşterii? o întrebă Ştefan la întoarcere.

— Pe Iancu Antim, răspunse repede Ioana.

Dar nu-l întâlnise pe el. întâlnise pe un oarecare Petre Biriş. Ioana nu auzise niciodată de el.

— E cel mai mare cunoscător al operei lui Partenie, spuse Ştefan cu un glas care pregătea parcă o sumă de revelaţii. Dar nu-l cunoaşte personal; nu l-a văzut decât la conferinţe. Şi, evident, m-a confundat cu el. Aşa am intrat în vorbă...

21

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Apoi, fără să-i lase timp să spună ceva, adăugă:

— L-a cam criticat pe maestru. L-a criticat chiar rău de tot. Spunea că, de la o bucată de vreme, se grăbeşte, că

scrie prea repede şi publică la întâmplare. De la o bucată de vreme, repetă Ştefan, subliniind cuvintele. La ce crezi tu c-a voit să facă aluzie băiatul ăsta, Biriş?

Ioana ridică din umeri.

— Mie mi-a plăcut Biriş, continuă Ştefan. Dar mă întreb ce-a vrut să spună el precizând că, de la o bucată de vreme, Partenie nu mai e ce-a fost la început, că-şi cam bate joc de opera lui. Tu ai observat vreo schimbare?!

Dar nici măcar nu-i lăsă timp să răspundă, ci continuă cu un glas mai grav, ca şi când ar fi voit să reproducă

înseşi cuvintele lui Biriş.

— Spunea că este ceva imoral în ultima producţie a lui Partenie. Că el vrea să şi trăiască, şi să şi scrie, în acelaşi ritm ca mai înainte, dar că asta nu se poate, că acela care o face trişează. „Un scriitor poate trăi înainte sau după

ce a compus o carte, spunea el. Dar nu poate să trăiască şi să creeze în acelaşi timp. Actul creaţiei îl confiscă în întregime şi deci îi interzice să trăiască..." Dar, în fond, de ce-ţi spun eu ţie toate astea?! îşi îndreptă el brusc privirile către Ioana. Tu trebuie că le ştii, şi le înţelegi, mai bine ca mine...

— Poate că nu le înţeleg nici eu atât de bine, vorbi Ioana simţind că trebuie să spună şi ea ceva.

— Voiam doar să te întreb dacă ai remarcat şi tu că Partenie se grăbeşte de la o vreme, sau, cum se exprima Biriş, că vrea să profite de viaţă fără să renunţe, totuşi, la scris? Spunea că pentru cei care-i cunosc bine opera sare în ochi lucrul ăsta: că, de la o vreme, Partenie îşi bate joc de talentul şi inteligenţa lui... Tu nu mi-ai vorbit niciodată de aşa ceva...

— Nu mi-am dat seama de vreo schimbare, spuse Ioana. Ştefan o privi lung, pe gânduri.

— Dar de ce credeai că l-am întâlnit pe Iancu Antim?! o întrebă. Ioana zâmbi.

— Nu ştiu ce mi-a venit să-ţi spun. Poate pentru că îl visasem azi-noapte... Dar nu i-a spus cum îl visase: Antim

se apropiase de fereastra

compartimentului ei şi, ridicându-se în picioare ca s-o vadă mai bine, îi bătuse nervos în geam: „Soţul dumitale a avut un accident, îi strigase el. A avut un accident, repetă. Un accident..."