Dar nu-l întâlnise pe el. întâlnise pe un oarecare Petre Biriş. Ioana nu auzise niciodată de el.
— E cel mai mare cunoscător al operei lui Partenie, spuse Ştefan cu un glas care pregătea parcă o sumă de revelaţii. Dar nu-l cunoaşte personal; nu l-a văzut decât la conferinţe. Şi, evident, m-a confundat cu el. Aşa am intrat în vorbă...
21
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Apoi, fără să-i lase timp să spună ceva, adăugă:
— L-a cam criticat pe maestru. L-a criticat chiar rău de tot. Spunea că, de la o bucată de vreme, se grăbeşte, că
scrie prea repede şi publică la întâmplare. De la o bucată de vreme, repetă Ştefan, subliniind cuvintele. La ce crezi tu c-a voit să facă aluzie băiatul ăsta, Biriş?
Ioana ridică din umeri.
— Mie mi-a plăcut Biriş, continuă Ştefan. Dar mă întreb ce-a vrut să spună el precizând că, de la o bucată de vreme, Partenie nu mai e ce-a fost la început, că-şi cam bate joc de opera lui. Tu ai observat vreo schimbare?!
Dar nici măcar nu-i lăsă timp să răspundă, ci continuă cu un glas mai grav, ca şi când ar fi voit să reproducă
înseşi cuvintele lui Biriş.
— Spunea că este ceva imoral în ultima producţie a lui Partenie. Că el vrea să şi trăiască, şi să şi scrie, în acelaşi ritm ca mai înainte, dar că asta nu se poate, că acela care o face trişează. „Un scriitor poate trăi înainte sau după
ce a compus o carte, spunea el. Dar nu poate să trăiască şi să creeze în acelaşi timp. Actul creaţiei îl confiscă în întregime şi deci îi interzice să trăiască..." Dar, în fond, de ce-ţi spun eu ţie toate astea?! îşi îndreptă el brusc privirile către Ioana. Tu trebuie că le ştii, şi le înţelegi, mai bine ca mine...
— Poate că nu le înţeleg nici eu atât de bine, vorbi Ioana simţind că trebuie să spună şi ea ceva.
— Voiam doar să te întreb dacă ai remarcat şi tu că Partenie se grăbeşte de la o vreme, sau, cum se exprima Biriş, că vrea să profite de viaţă fără să renunţe, totuşi, la scris? Spunea că pentru cei care-i cunosc bine opera sare în ochi lucrul ăsta: că, de la o vreme, Partenie îşi bate joc de talentul şi inteligenţa lui... Tu nu mi-ai vorbit niciodată de aşa ceva...
— Nu mi-am dat seama de vreo schimbare, spuse Ioana. Ştefan o privi lung, pe gânduri.
— Dar de ce credeai că l-am întâlnit pe Iancu Antim?! o întrebă. Ioana zâmbi.
— Nu ştiu ce mi-a venit să-ţi spun. Poate pentru că îl visasem azi-noapte... Dar nu i-a spus cum îl visase: Antim
se apropiase de fereastra
compartimentului ei şi, ridicându-se în picioare ca s-o vadă mai bine, îi bătuse nervos în geam: „Soţul dumitale a avut un accident, îi strigase el. A avut un accident, repetă. Un accident..."
Terminându-i-se concediul, Ştefan se întoarse la Bucureşti în seara de 14 august şi, de la gară, se duse direct la hotel. Ioana mai rămânea la Predeal încă cincisprezece zile şi, singur, casa din bulevardul Domniţei i s-ar fi părut pustie.
Camera mirosea a căldură închisă şi era plină de molii. Ştefan stropi podeaua cu apă, se schimbă, apoi coborî şi se duse să mănânce la cârciuma din colţul
MIRCEA ELIADE
22
străzii. Se întoarse destul de târziu acasă şi pentru că în camera de alături nu se auzeau voci, aţipise destul de repede. Dar, câtva timp în urmă, îl trezi din somn glasul strident al lui Vădastra.
— ... Eu nu sunt ca ceilalţi bărbaţi, spunea. Nu-mi place să mint. Eu vorbesc întotdeauna omului în faţă...
— Nu înţeleg unde vrei să ajungi, îl întrerupse Arethia. Nu înţeleg şi nici nu mă interesează!...
— Stai că n-am terminat! Vreau să-ţi mai spun câteva cuvinte... Tu crezi că mă cunoşti pe mine pentru că...
înţelegi pentru ce... Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun: nu mă cunoşti deloc! Tu crezi că dacă am venit atunci în odaie, când mi-a furat Voinea banii, şi am cerut să-mi împrumuţi 12 000 de lei sunt un om slab, care a avut nevoie de ajutor şi am strigat după ajutor. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că te-ai înşelat. Am venit pentru că mi-ai inspirat întotdeauna încredere, şi aveam nevoie de cineva cu care să mă sfătuiesc. Atâta... Ce-a urmat după aceea nu mă priveşte. Eu, personal, drept să-ţi spun, nici nu mă gândeam...
Probabil că Arethia voise să plece, pentru că Ştefan auzi paşii repezi ai lui Spiridon, tăindu-i drumul în faţa uşii.
— Stai, de ce te superi?! Că n-am terminat. Spuneai că bărbaţii sunt mincinoşi. Dă-mi voie să-ţi dovedesc contrariul...
— Mersi! exclamă Arethia, acum devii şi obraznic!...
— Nu sunt obraznic deloc, continuă Spiridon cu aceeaşi seriozitate. Dacă ţi-aş spune că te iubesc cu pasiune, m-ai crede?! Ai crede că-mi bat joc de tine. Şi nu vreau să-mi bat joc de tine. Nu mi-ai făcut nimic. Am fost întotdeauna buni prieteni...
— Te rog să-mi dai drumul! ţipă Arethia. Eu sunt de vină că m-am încrezut în dumneata, om lipsit de maniere.
Te rog să-mi dai imediat drumul!...
în acea clipă, se auziră de alături, din odaia lui Daniil, câteva bătăi în perete.
— Terminaţi, domnilor, o dată, că nu putem dormi! strigă Daniil.
— Vezi ce-ai făcut? şopti Arethia cu oarecare teamă, deschizând uşa. M-ai compromis!...
— Lasă că mai vorbim mâine, îi spuse Spiridon tot în şoaptă.
Câteva seri în şir Ştefan nu mai auzi glasul Arethiei. Doar din când în când, răbufnea din senin Vădastra, vorbind singur: „Lasă, c-o să-mi vină şi mie rândul! Am să le arăt eu atunci, la toţi!... Am să-i învăţ eu minte!..."
