Terminându-i-se concediul, Ştefan se întoarse la Bucureşti în seara de 14 august şi, de la gară, se duse direct la hotel. Ioana mai rămânea la Predeal încă cincisprezece zile şi, singur, casa din bulevardul Domniţei i s-ar fi părut pustie.

Camera mirosea a căldură închisă şi era plină de molii. Ştefan stropi podeaua cu apă, se schimbă, apoi coborî şi se duse să mănânce la cârciuma din colţul

MIRCEA ELIADE

22

străzii. Se întoarse destul de târziu acasă şi pentru că în camera de alături nu se auzeau voci, aţipise destul de repede. Dar, câtva timp în urmă, îl trezi din somn glasul strident al lui Vădastra.

— ... Eu nu sunt ca ceilalţi bărbaţi, spunea. Nu-mi place să mint. Eu vorbesc întotdeauna omului în faţă...

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi, îl întrerupse Arethia. Nu înţeleg şi nici nu mă interesează!...

— Stai că n-am terminat! Vreau să-ţi mai spun câteva cuvinte... Tu crezi că mă cunoşti pe mine pentru că...

înţelegi pentru ce... Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun: nu mă cunoşti deloc! Tu crezi că dacă am venit atunci în odaie, când mi-a furat Voinea banii, şi am cerut să-mi împrumuţi 12 000 de lei sunt un om slab, care a avut nevoie de ajutor şi am strigat după ajutor. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că te-ai înşelat. Am venit pentru că mi-ai inspirat întotdeauna încredere, şi aveam nevoie de cineva cu care să mă sfătuiesc. Atâta... Ce-a urmat după aceea nu mă priveşte. Eu, personal, drept să-ţi spun, nici nu mă gândeam...

Probabil că Arethia voise să plece, pentru că Ştefan auzi paşii repezi ai lui Spiridon, tăindu-i drumul în faţa uşii.

— Stai, de ce te superi?! Că n-am terminat. Spuneai că bărbaţii sunt mincinoşi. Dă-mi voie să-ţi dovedesc contrariul...

— Mersi! exclamă Arethia, acum devii şi obraznic!...

— Nu sunt obraznic deloc, continuă Spiridon cu aceeaşi seriozitate. Dacă ţi-aş spune că te iubesc cu pasiune, m-ai crede?! Ai crede că-mi bat joc de tine. Şi nu vreau să-mi bat joc de tine. Nu mi-ai făcut nimic. Am fost întotdeauna buni prieteni...

— Te rog să-mi dai drumul! ţipă Arethia. Eu sunt de vină că m-am încrezut în dumneata, om lipsit de maniere.

Te rog să-mi dai imediat drumul!...

în acea clipă, se auziră de alături, din odaia lui Daniil, câteva bătăi în perete.

— Terminaţi, domnilor, o dată, că nu putem dormi! strigă Daniil.

— Vezi ce-ai făcut? şopti Arethia cu oarecare teamă, deschizând uşa. M-ai compromis!...

— Lasă că mai vorbim mâine, îi spuse Spiridon tot în şoaptă.

Câteva seri în şir Ştefan nu mai auzi glasul Arethiei. Doar din când în când, răbufnea din senin Vădastra, vorbind singur: „Lasă, c-o să-mi vină şi mie rândul! Am să le arăt eu atunci, la toţi!... Am să-i învăţ eu minte!..."

într-o seară se auziră ciocănituri la una din uşile de pe coridor. „Nu e la mine", îşi spuse Ştefan. Fusese o zi neobişnuit de fierbinte şi se trântise în pat istovit, gol, cu un prosop în jurul gâtului; zăpuşeala stăruia încă în odaie, pe caldarâm, peste acoperişurile caselor care miroseau a tablă şi cuptoare de var. Ciocăniturile se auzeau din ce în ce mai puternice.

23

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Intră! strigă deodată Vădastra.

Dar nu intră nimeni. „Nu e nici la el, îşi spuse Ştefan; este probabil la Arethia." Atunci i se păru că se trezeşte, şi inima începu să-i bată altfel; simţea din nou, şi dintr-o dată, prezenţa Ilenei ca o stranie şi nevinovată obsesie.

Aşa i-o simţise necontenit până în clipa când Ioana intrase după el în baie şi strigase: Cred că o să avem un copiii Rămase nemişcat, cu ochii închişi, concentrându-se; timpul se întorcea înapoi. îşi mai amintise de câteva ori de Ileana, dar niciodată cu emoţia cu care se gândea la ea înainte de Marea Veste. întâlnirea din pădurea Băneasa, masa de la restaurant, celelalte două scurte întâlniri care urmaseră i se păruseră de atunci întâmplări oarecare. Acum, timpul se întorsese înapoi şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor.

Rochia ei din după-amiaza când o întâlnise ultima oară: albă imprimată. Parcă îi subţia şi mai mult mijlocul, întinerind-o. Nu înţelegea cum izbutise să fie atât de bronzată la începutul verii.

— Cât rămâne zăpada pe munţi, rămân şi eu la ski. Iar primăvara o petrec de obicei la moşie...

— Intră!! strigă din nou, aproape cu furie, Vădastra.

„Nu e la el, îşi spuse Ştefan, degeaba ţipă." Ciocăniturile amuţiră, parcă ar fi fost speriate. îi părea rău că nu avusese timp să afle mai mult despre viaţa ei. Ştia doar că a crescut-o tante Cecile, care avea o moşie în Moldova, pe malurile Şiretului. Acolo îşi petrecuse adolescenţa. Dar aproape că nu mai ştia nimic altceva despre ea. Doar că se întorsese de curând în ţară, şi că locuieşte la o altă mătuşă, pe strada Batistei. încet, timide, ciocăniturile reîncepură, parcă foarte departe, la capătul coridorului. îl auzi pe Vădastra deschizând uşor, ca şi cum ar fi vrut să surprindă un delict.

— Nu e nimeni! exclamă el, oarecum decepţionat.

„Nu e la el", îşi repetă Ştefan. Conducând-o în acea seară acasă, îi plăcea s-o privească mergând; avea un mers

aproape băieţesc, ţinându-şi mâinile la spate şi scuturându-şi la răstimpuri buclele cu un gest scurt, ca şi cum ar fi tresărit prin somn. De câte ori simţea că Ştefan o priveşte îndelung, întorcea capul şi-i zâmbea, parcă ar fi vrut să-l întrebe. Dar ştia să-l privească şi altfel, cu o gravă seriozitate; aşa cum l-a privit aflând de Ioana sau când, câteva zile după aceea, reîntâlnind-o, el a întrebat-o: — Ce-aţi făcut cu geamantanele?! şi ea n-a înţeles. N-ar mai fi putut închide geamantanele, dacă i-ar fi dat lui inelul acela cu chei, i-a explicat Ştefan. — Ce inel? a întrebat ea. Uitase, şi Ştefan o privi o clipă derutat. I-a adus aminte: maşina cu care ai fi putut veni în pădure, şi care ar fi putut dispare... Cheile de la geamantane s-ar fi aflat prinse în acelaşi inel, alături de cheile maşinii, şi aşa cum îi spusese atunci, inelul l-ar fi păstrat el. (Dar nu i-a spus mai mult. Nu i-a povestit scena finală, scena de la miezul nopţii, aşa cum o văzuse el. — E straniu! o auzise el exclamând.

MIRCEA ELIADE

24

Şi totuşi aici am lăsat-o. Maşina mea, vreau să spun... îmi aduc foarte bine aminte că aici am lăsat-o... — Eşti sigură că ai venit cu ea? o întrebase el în glumă. O vedea cum îl priveşte cu o stăpânită enervare, cum caută ceva în poşetă şi-i întinde un inel cu chei. — Poftim! spunea ea. Iată cheile!... Era un inel de metal, fără luciu, cu o cheie yale şi alte câteva cheiţe; cheiţele de la geamantane. Ştefan îl lua cu o neînţeleasă, ascunsă bucurie, şi îl privea câteva clipe, foarte

emoţionat...)

— Parcă-l văd, continuase el. Un inel de metal, fără luciu, cu o cheie yale şi alte câteva cheiţe. Cheiţele de la geamantane...

Ea îl privise din nou, cu seriozitate, apoi izbucni deodată în râs.

— Ştii că începi să mă interesezi?! îi spuse.

— Cine bate, domnule, aşa întruna?! se auzi dintr-o dată glasul lui Daniil. Deschisese uşa şi strigase din prag, adresându-se către fundul coridorului.

Dar nu-i răspunse nimeni. Ciocăniturile amuţiră.

— E cineva acolo?! strigă din nou Daniil. Căutaţi pe cineva?!

— Ar trebui să se cheme portarul, strigă Vădastra din camera lui. Ştefan zâmbi în întuneric. — Ştii că începi să

mă interesezi?! repetase ea.

Dacă n-ai fi fost căsătorit, aş fi făcut, poate, o pasiune pentru dumneata. Dar am să-i scriu Valkiriei despre dumneata. Valkiria este o fostă colegă de-a mea de la Lausanne. Am poreclit-o aşa pentru că e blondă, grasă şi cântă. Dar eşti genul ei. Ea, Valkiria, e romantică şi spiritualistă. Doar că eşti cam prea robust pentru ea. Dacă ai fi fost mai slab, mai întristat, aproape tuberculos, sunt sigură că ar fi venit la Bucureşti, să-ţi cânte...

Se oprise o clipă, şi-şi trecu mâna prin bucle.

— Şi totuşi, eşti prost crescut, adăugase. Aş fi putut să mă supăr. Credeam că m-ai acostat ca să-mi faci curte.

Dar acum înţeleg că m-ai acostat pentru că credeai că am maşină şi ai fi vrut să vezi cum aş fi recţionat dacă mi-ar fi dispărut maşina... Să-ţi spun eu cum aş fi reacţionat: aş fi anunţat imediat Prefectura poliţiei...

îl auzi deodată pe Vădastra vorbind singur: