— Faci experienţe, acolo, într-o cameră de hotel? îl întrebase ea. Nu lucrezi într-un laborator?...

A urmat apoi descoperirea lui Voinea, care fugise la Iaşi cu subvenţia de 50 000 de lei, descoperirea domnişoarei Arethia, a doamnei Zissu. — Dar nu-mi dau seama cine este această doamnă Zissu, repeta el din când în când, la

masă, nu înţeleg ce-l leagă de această prea misterioasă doamnă... Şi apoi, într-o zi, îi luase mâna şi o privise adânc în ochi: — Mai lasă-mă încă un an! Poate mi s-a făcut un semn. Poate chiar doamna Zissu... Ioana începuse să râdă. — Tu crezi cu adevărat ce-mi spui? Crezi că amintirile unui om pe care de-abia îl cunoşti... —

Nu-l cunosc, o întrerupse Ştefan. îl aud mereu vorbind, l-am întâlnit de vreo două ori pe coridor, dar nu-l cunosc personal. Şi tocmai faptul acesta mă tulbură: că mi se îngăduie să ascult, fără să vreau, confesiunile unui exaltat.

Poate e un semn...

— S-a întâmplat aşa, începu el odată. Probabil că alături de locuinţa doamnei Zissu se dărâma o casă. Probabil că

tocmai se încărca molozul într-un camion când trecea Vădastra pe-acolo, căci i-a intrat praf sub pleoapă, sub pleoapa ochiului de sticlă. „In liceu, spunea Vădastra, purtam ochelari albaştri, pjnce-nez" Ducându-şi repede mâna la ochi, i-au căzut ochelarii şi s-au făcut ţăndări. Şi şi-a întors ochiul de sticlă în orbită. S-a înapoiat atunci la doamna Zissu, acoperindu-şi cu palma ochiul drept, şi i-a cerut un lighean cu apă. „Mi-am spart ochelarii şi m-am rănit", i-a spus. Doamna Zissu a încercat să vadă ce s-a întâmplat, dar el n-a vrut să-şi ia mâna de la ochi. De-abia când i-a adus un lighean cu apă şi l-a lăsat singur, şi-a scos ochiul de sticlă, l-a spălat şi l-a pus deoparte, apoi a început să-şi spele pleoapa şi orbita. Dar atunci a intrat doamna Zissu şi, neînţelegând ce s-a întâmplat, văzându-l cu pleoapa stoarsă şi roşie, a început să ţipe. „Nu vă speriaţi! i-a spus repede Vădastra căutând ochiul de sticlă şi arătându-i-l. Nu e nimic. Am rămas aşa de la accident... Şi atunci, spunea Vădastra, cu un patetic orgoliu, am văzut-o pe doamna Zissu că începe să plângă. Atunci mi-am dat seama cât de mult mă iubea doamna Zissu. Privind-o cum plânge, din cauza mea, am simţit că ar fi trebuit să plâng şi eu. Am încercat. Mă gândeam mereu la ochelarii pe care îi spărsesem şi mă sileam să plâng. Dar n-am putut. Dar doamna Zissu a plâns aşa, întruna, până s-a făcut târziu, şi i-am spus, scuzându-mă, că trebuie să plec..."

în noaptea aceea, Ştefan se întorsese târziu acasă. Părea tulburat.

— Tu citeşti chiar în noaptea de Sânziene? o întrebă.

17

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— N-am ştiut că e noaptea de Sânziene...

— A fost. Acum a trecut de miezul nopţii. Nu se mai poate întâmpla nimic... Se apropiase de ea şi o cuprinse în braţe.

— Par atât de bătrân? o întrebă. E de necrezut cum poate să treacă timpul... Sper să nu am nici o plictiseală, mâine dimineaţă, la minister, adăugă desprinzându-se uşor din braţele ei.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă.

— Am fugit fără să anunţ pe nimeni. Am fost în pădure. în pădurea Băneasa. Mi-am adus deodată aminte că e noaptea de Sânziene. Ţi-am telefonat doar ţie şi am fugit... Simţeam că mă atrăgea ceva, continuă el după o tăcere. Mi se făcuse deodată dor să văd locurile pe unde am copilărit cu Ionel. Sunt într-adevăr atât de bătrân?

Veneam acolo, în fiecare vară, să mă scald cu Ionel. Erau bălţi mari, adânci. Şi acum, pe locul lor, au crescut arbori. Pretutindeni nu vezi decât arbori înalţi... Mi se bătea mereu inima, adăugă. Mi-am adus aminte de arici...

Ioana începuse să se dezbrace, absentă.

— Ai fi putut să mă iei şi pe mine, spuse fără să ridice ochii. Când mi-ai telefonat, credeam că ai să mă chemi să

ne plimbăm împreună...

Uneori, mai ales înainte de apariţia lui Vădastra, Ştefan îi telefona de la minister şi-i da întâlnire în oraş. Dar în ultimul an nu se întâlniseră decât o singură dată. Ioana îl zărise, de departe. Părea posomorât, şi ea ghicise: „Iar l-a confundat! Iar l-a salutat cineva, necunoscut, pe stradă..." — Ar trebui să-mi las mustaţă, începuse el. Sau, poate, şi mai bine, ar trebui să mă rad în cap...

— Mi-era dor de tine, aş fi vrut să te chem, să ne plimbăm împreună în pădure, şi totuşi ceva mă împiedica.

Parcă ar fi trebuit să mă întorc acolo, pe locurile copilăriei, singur... Dar am să te întreb ceva, adăugase el repede, şi am să te rog să-mi răspunzi drept, oricare ar fi răspunsul tău.

Ioana întoarse capul şi-l privi mirată. Glasul lui Ştefan i se păruse uscat, necunoscut.

— Tu crezi că, în zilele noastre, o maşină poate să dispară fără s-o fi furat cineva, se poate topi în nevăzut, fără

să lase nici un fel de urmă?...

îşi desprinse privirile din ochii Ioanei, şi continuă, încurcat.

— Eşti sigură că nu mi-ai vorbit niciodată de aşa ceva? N-ai citit undeva, în vreo carte, o poveste asemănătoare?

O maşină bine închisă, care dispare la miezul nopţii, fără s-o fi furat cineva? Dispare pur şi simplu?...

— Nu-mi amintesc.

— încep să mă liniştesc, spuse Ştefan şi-şi trecu batista pe frunte.

îşi scosese haina şi se aşezase pe covor, rezemându-şi capul de fotoliu.

— Deci, nu vine de-acolo, din vreo carte citită sau povestită, continuă el înseninându-se. Mai degrabă este o nălucire a mea...

MIRCEA ELIADE

ÎS

Ioana se aşezase pe scăunaşul din faţa oglinzii.

— Dar, în orice caz, tu crezi că s-ar putea întâmpla aievea un asemenea lucru? stărui el. Crezi că o maşină poate

să dispară fără urme?...

— De ce nu?! făcu Ioana, întorcându-se ca să-l poată privi mai bine.

— Ştiam eu de ce te iubesc atât de mult, şopti Ştefan, înseninându-se.

— Dar ce s-a întâmplat cu maşina? De ce m-ai întrebat dacă cred cu adevărat?...

— Nu ştiu ce-am avut astăzi. Poate pentru că îmi adusesem aminte de copilărie. Poate pentru că văzusem arborii aceia mari, crescuţi pe locul bălţilor. Sădisem şi eu un pom acolo, când eram în liceu... Mi s-a părut că văzusem o maşină. Ceva mai mult. Mi s-a părut că ştiam ce se va întâmpla cu maşina aceea; exact la miezul nopţii, trebuia să dispară. Am fost obsedat toată seara de maşina aceasta pe care o văzusem, deşi nu se afla acolo, în pădure, şi care trebuia să dispară la miezul nopţii. Ştiam că va dispărea şi că nu o voi mai revedea toată viaţa. Şi gândul ăsta mă întrista într-un chip neînţeles, gândul că n-am s-o mai revăd toată viaţa... Din fericire, exişti tu, adăugă

zâmbind înseninat. Şi la 15 iulie suntem la Predeal, pe munte...

„Se întâmplă ceva, în noaptea de Sânziene, îşi aminti Ioana pătrunzând în răcoarea patului. Domnişoara Iulia."

— în fond, tu crezi cu adevărat în toate lucrurile acestea? îl întrebă. Crezi în Piatra Filosofală, în magie şi în miracolele din noaptea de Sânziene?

Cum se întâmpla adesea, Ştefan nu-i răspunse.

— Mi s-a făcut dor de munte, vorbi ridicându-se brusc de pe covor.

— Poate se repetă anul decisiv, spuse Ioana.

Nu înţelegea ce o îndemnase să spună cuvintele acestea, dar îi părea bine că le spusese, şi zâmbi. Ştefan se oprise în dreptul ei, lângă pat, şi o privea.

— Care an? o întrebă. 1923 sau 1919?