El o privi încurcat, silindu-se să-i întoarcă zâmbetul.
— Nu-ţi puteam spune asta pentru că nu sunt scriitor şi mă numesc Ştefan Viziru. Foarte exact: Ştefan I. Viziru, căci pe tatăl meu îl chema Ioan...
Cu un gest scurt, Ileana îşi plecă fruntea. în clipa aceea Ştefan îşi aminti, dintr-o dată, fără nici un efort, ceea ce se trudise întruna să afle în ultimele zile: unde mai văzuse el acea culoare stranie de păr, care nu era nici neagră, nici albastră, nici argintie? Acum ştia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosită în Capitală, fusese adus pentru prima oară în Cişmigiu. Descoperirea aceasta îl însenină.
— Sunt de-abia de câteva luni în Bucureşti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Şi n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am văzut cum te arăta cineva din ochi: „Uite şi pe Partenie, spunea. Mă mir că a călcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire!..." Şi toată seara am observat cum te căutau, curioşi, atâţia ochi. Ai fost recunoscut, dragă maestre! Inutil să te mai ascunzi!...
Ştefan se mulţumi s-o privească, tăcând.
— Te-ai supărat, într-adevăr? continuă Ileana. Am auzit asta la uşă, intrând; a fost fără voia mea. Şi am fost destul de intimidată toată seara...
— Te asigur că nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, dacă vrei, am să-ţi fac dovada...
începu să se caute în amândouă buzunarele deodată. Găsi un plic şi i-l întinse. Dar i-l luă repede înapoi şi-i întinse un paşaport.
— Are şi o fotografie, spuse. E cea mai bună piesă de identitate... Ea îl deschise si citi tare numele: MIRCEA ELIADE
10
— Ştefan Viziru. Treizeci şi patru de ani? Nu pari...
... Se apropiase de ea, fără să-i spună cine e şi cum îl cheamă.
— Uite, începuse el arătând către pădure, pe locurile acestea erau bălţi, întorsese brusc capul şi tresărise văzându-l atât de aproape de ea. Nu-l
simţise. Nu auzise paşi în urma ei. Era un bărbat înalt, bine legat şi totuşi zvelt, aproape fraged, şi o intimidase lumina zâmbetului lui.
— ... în locul pădurii acesteia erau bălţi. Aici veneam să mă scald cu băieţii când eram mic...
Vorbea mereu. Despre bălţile din jurul Bucureştiului, despre arborii pe care-i văzuse sădindu-se. Vorbea mai ales despre copilăria lui.
— ... în liceu, aveam un arici cu care mă împrietenisem. Când veneam să-l văd, mă simţea de departe şi ieşea să
mă întâmpine...
Se oprise şi întorsese brusc capul. Apoi îşi trecu mâna prin păr, privind-o pe furiş, cu un zâmbet timid, încurcat.
— E curios, adăugase, dar nu-mi dau încă seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape străin...
— Am copilărit departe de ţară şi am învăţat târziu româneşte. Dar am învăţat la moşie, cu ţăranii...
— Am citit odată o carte, continuase el ca şi când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânăr care chema şerpii şi
şedea de vorbă cu ei. Sunt sigur că lucrurile acestea sunt cu putinţă. Dar trebuie să te înveţe cineva... Ariciul meu, bunăoară, se rostogolea în faţa mea, îşi ascundea ţepii şi mă lăsa să-l mângâi pe pântece. Sunt sigur că aş fi putut învăţa multe de la el, dar nu ştiam cum să-i vorbesc...
Soarele asfinţise. începuse să pătrundă până la ei miros de fân proaspăt cosit.
— Dacă vrei, rămânem puţin aici, îi spusese.
Se aşezaseră amândoi în iarbă, cu faţa spre pădure.
— îmi pare rău, reîncepu el târziu, dar trebuie să te întreb ceva...
Se opri o clipă, încurcat, şi o privi. Simţise cum privirile lui trec peste ea, mai departe, fără s-o vadă.
— Probabil că nici nu ai maşină. Probabil că ai venit până la şoseaua Jianu cu tramvaiul sau cu autobuzul.
Ea începu să râdă.
— Cu autobuzul, spuse. Ar fi trebuit să vin cu maşina?
— Bănuiam, şoptise el. Bănuiam că n-ai maşină...
Se ridicase în genunchi, în iarbă, şi se trase mai aproape de ea. Nu mai părea atât de tânăr, dar parcă era mai frumos aşa; fruntea dreaptă, palidă, netedă, cu tâmplele descoperite; gura mare, calmă, contrastând cu dogoarea privirilor si luciul clar al dinţilor.
11
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Ghicisem mai de mult că n-ai maşină, repetase el fără să încerce să-şi ascundă părerea de rău, că ai venit cu autobuzul sau cu tramvaiul până la şoseaua Jianu...
îi înapoiase paşaportul înălţând din umeri. Ştefan o privi lung şi zâmbi.
— Nu e aşa că-ţi pare rău că nu sunt Ciru Partenie? Nu e aşa că ai fi preferat să stai la masă cu un om celebru, cu un bărbat ilustru, admirat de toată lumea, adulat de femei?! Să se şoptească în jurul dumitale: Uite, fata asta frumoasă e cea mai proaspătă pasiune a lui Partenie...
Deana îl asculta silindu-se să-şi păstreze zâmbetul.
— Toate acestea nu mă privesc, spuse, şi nici nu mă interesează. Dar aş vrea să-ţi atrag şi eu atenţia că s-ar putea foarte bine să te cheme într-adevăr Viziru, aşa cum o dovedeşte paşaportul, iar Ciru Partenie să fie pseudonimul dumitale literar. în orice caz, aici, în restaurantul acesta, şi probabil pretutindeni în Bucureşti, eşti cunoscut sub numele de Partenie... Dar dacă vrei să continuăm jocul din pădure, evident, am să mă prefac păcălită şi am să-ţi spun înainte Ştefan...
