— Am copilărit departe de ţară şi am învăţat târziu româneşte. Dar am învăţat la moşie, cu ţăranii...

— Am citit odată o carte, continuase el ca şi când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânăr care chema şerpii şi

şedea de vorbă cu ei. Sunt sigur că lucrurile acestea sunt cu putinţă. Dar trebuie să te înveţe cineva... Ariciul meu, bunăoară, se rostogolea în faţa mea, îşi ascundea ţepii şi mă lăsa să-l mângâi pe pântece. Sunt sigur că aş fi putut învăţa multe de la el, dar nu ştiam cum să-i vorbesc...

Soarele asfinţise. începuse să pătrundă până la ei miros de fân proaspăt cosit.

— Dacă vrei, rămânem puţin aici, îi spusese.

Se aşezaseră amândoi în iarbă, cu faţa spre pădure.

— îmi pare rău, reîncepu el târziu, dar trebuie să te întreb ceva...

Se opri o clipă, încurcat, şi o privi. Simţise cum privirile lui trec peste ea, mai departe, fără s-o vadă.

— Probabil că nici nu ai maşină. Probabil că ai venit până la şoseaua Jianu cu tramvaiul sau cu autobuzul.

Ea începu să râdă.

— Cu autobuzul, spuse. Ar fi trebuit să vin cu maşina?

— Bănuiam, şoptise el. Bănuiam că n-ai maşină...

Se ridicase în genunchi, în iarbă, şi se trase mai aproape de ea. Nu mai părea atât de tânăr, dar parcă era mai frumos aşa; fruntea dreaptă, palidă, netedă, cu tâmplele descoperite; gura mare, calmă, contrastând cu dogoarea privirilor si luciul clar al dinţilor.

11

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Ghicisem mai de mult că n-ai maşină, repetase el fără să încerce să-şi ascundă părerea de rău, că ai venit cu autobuzul sau cu tramvaiul până la şoseaua Jianu...

îi înapoiase paşaportul înălţând din umeri. Ştefan o privi lung şi zâmbi.

— Nu e aşa că-ţi pare rău că nu sunt Ciru Partenie? Nu e aşa că ai fi preferat să stai la masă cu un om celebru, cu un bărbat ilustru, admirat de toată lumea, adulat de femei?! Să se şoptească în jurul dumitale: Uite, fata asta frumoasă e cea mai proaspătă pasiune a lui Partenie...

Deana îl asculta silindu-se să-şi păstreze zâmbetul.

— Toate acestea nu mă privesc, spuse, şi nici nu mă interesează. Dar aş vrea să-ţi atrag şi eu atenţia că s-ar putea foarte bine să te cheme într-adevăr Viziru, aşa cum o dovedeşte paşaportul, iar Ciru Partenie să fie pseudonimul dumitale literar. în orice caz, aici, în restaurantul acesta, şi probabil pretutindeni în Bucureşti, eşti cunoscut sub numele de Partenie... Dar dacă vrei să continuăm jocul din pădure, evident, am să mă prefac păcălită şi am să-ţi spun înainte Ştefan...

...Dumneata, probabil, nu crezi în lucrurile astea, îi spusese el atunci, în iarbă. Şi totuşi eram sigur că se va întâmpla ceva. Când te-am zărit de departe, am simţit cum începe să mi se bată inima. Eram sigur că mi se făcuse un semn... Nu e numaidecât nevoie să vezi cerurile deschizându-se. Dacă ai fi venit într-adevăr cu maşina, aşa cum mi-am închipuit eu la început...

— Nu înţeleg...

— Uite, s-ar fi întâmplat aşa, o întrerupse el; ne-am fi plimbat în pădure, ne-am fi tot plimbat, şi când ne-am fi întors n-am mai fi găsit nici urmă de maşină. Pur şi simplu ar fi dispărut. Exact la miezul nopţii, ar fi dispărut...

— Ar fi furat-o cineva? întrebase ea cu o neînţeleasă timiditate.

— Nu putea s-o fure. Era încuiată. Mi-ai arătat cheile. Te-am văzut cum mi le-ai arătat. Un inel cu mai multe chei şi cheiţe: l-am văzut. Şi nu ţi l-aş mai fi dat înapoi. L-aş fi păstrat eu...

— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Explică-mi, te rog, şi mie. Nu înţeleg... Ştefan îşi băgă paşaportul în buzunar, apoi izbucni pe neaşteptate în râs.

Dar nu mai era râsul acela tineresc pe care-l cunoştea Ileana şi care-i lumina atât de neînţeles figura; râdea, acum, aşa cum râd unii oameni când sunt singuri, confidenţial şi strident, totodată, şi puţin ridicol.

— îmi pare rău că n-am ţinut socoteala, vorbi el. Ar fi trebuit să notez de câte ori pe an sunt confundat cu acest mare om şi, mai ales, în ce împrejurări. Mai ales asta: în ce împrejurări, repetă rostind rar cuvintele. Şi ar fi trebuit, de asemenea, să notez reacţiile diferitelor persoane care-mi fac cinstea să se apropie de mine luându-mă

drept Marele Om; uneori, o teribilă deziluzie, alteori neîncredere, suspiciune; alteori, chiar, o nestăpânită pornire de furie: Cum,

MIRCEA ELIADE

12

domnule, dumneata, un simplu civil, îţi permiţi să treci în faţa ochilor noştri drept Marele Om?! îţi permiţi să ne faci farsa asta tocmai nouă, care nu privim decât la Oameni Mari?! Ar trebui să ţi se interzică circulaţia pe străzile principale şi intrarea în localurile frecventate de maestru!... Ileana îl asculta derutată.

— Nu ştiu ce să cred, spuse. S-ar putea să ai dreptate. Dar s-ar putea, iarăşi, să mă amăgeşti. în fond, cum de se face că umbli cu paşaportul la dumneata?! Parcă te-ai fi aşteptat să fii descoperit, şi ţi-ai fi pregătit mai dinainte răspunsurile...

Ştefan ridică din umeri, cu un gest resemnat.

— îmi dau prea bine seama cât de mult te costă că nu sunt El, Marele Om, spuse. Te înţeleg: e atât de agreabil să

stai la masă cu o vedetă, să te privească toată lumea dimprejur, să te invidieze...

— Dar, în fond, ce ai cu el? îl întrerupse Ileana.

— Semănăm foarte mult, spuse Ştefan cu un ton oarecare. Suntem tot timpul confundaţi unul cu altul... Uneori e

exasperant!

— îl cunoşti?

— Nu personal. îl ştiu doar din vedere... Şi după o scurtă şovăire, continuă.

— Adică, de departe l-am văzut destul de des. Acum câţiva ani, locuiam în acelaşi cartier. Dar parcă era un făcut, nu ne întâlneam niciodată pe acelaşi trotuar; parcă unul dintre noi presimţea de departe apropierea celuilalt şi schimba trotuarul... Şi cu toate acestea... în sfârşit, n-ar trebui, totuşi, să mă plâng, adăugă silindu-se să

zâmbească. Asemănării acesteia uluitoare îi datoresc foarte mult în viaţă. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult, datorită lui am cunoscut-o şi am iubit-o: m-a confundat cu el... De atunci, ne leagă foarte multe lucruri...

Tăcu iar.

— Foarte multe lucruri, poate e exagerat spus, dar ne leagă un lucru esenţial. Soţia mea a fost logodită cu el. M-a confundat odată, pe stradă, cu Ciru Partenie, cu logodnicul ei, şi mi-a sărit de gât... Şi-a dat repede seama de confuzie, dar era prea târziu: a rămas cu mine. Pretinde că sunt irezistibil, adăugă Ştefan râzând. Pretinde că

femeia care m-a sărutat o singură dată nu mă mai poate uita. Dar e probabil că exagerează...

— Probabil, spuse Ileana, stingându-şi distrată ţigara.

Ioana observase de mult că Ştefan se poartă şi vorbeşte cu ea altfel decât cu cealaltă lume; parcă s-ar fi silit mereu să n-o ia în serios. „Noi nu suntem la fel cu ceilalţi, îi spunea, noi ne iubim!..." Se întorceau odată de la Teatrul Naţional, şi pentru că îl ascultase în antract discutând Domnişoara hdia, îi spusese pe drum: — Nu m-am gândit niciodată că Domnişoara Mia s-ar putea explica prin magia nopţii de Sânziene. Mie nu-mi vorbeşti niciodată de asemenea

13

NOAPTEA DE SÂNZIENE