îi spusese asta pe Bucegi, la Cheile Tătarului. Acolo, pe piatra pe care se odihneau, soarele apunea mai târziu.

„Partenie vrea să şi trăiască, şi să şi scrie. Dar asta nu se poate, spunea Biriş. Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăieşti. Nu orice muncă te confiscă pe dinlăuntru. Poţi încărca o vagonetă cu cărbuni, sau poţi semna hârtii administrative, şi mintea îţi aleargă liberă. Timpul dumitale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Poţi munci visând, sau amintindu-ţi, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv.

Numai actul creaţiei îţi cere această jertfă... Putem să mergem, adăugase el târziu. A apus şi aici soarele."

— Pleca de la o observaţie interesantă, începu Biriş cu un glas potolit; că sunt oameni care se comportă întreaga lor viaţă ca un organ; ca un ficat, bunăoară, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier. Ce intuiţie admirabilă! exclamă întorcându-se brusc către Ştefan. S-ar putea stabili o caracteriologie, sau chiar o antropologie, pe temeiul ei. Ia, de pildă, omul care se comportă ca un stomac, care se situează în lume şi în istorie prin perspectiva unui stomac. Nu trebuie confundat, cum ar părea la prima vedere, cu un om MIRCEA ELIADE

NOAPTEA DE SÂNZIENE

căruia îi place să mănânce şi să digere. Existenţa lui însăşi fiind identificată cu comportamentul unui stomac, el ar putea să aibă sau să nu aibă pasiunea digestiei alimentare; dar în orice caz, existenţa lui istorica va fi redusă la digerarea propriului său Univers. Faţă de Univers, acest om se va comporta ca un stomac: va încerca să-l digere, să-l despartă în materii grase şi nutritive, să dozeze sucurile de care are nevoie, să elimine toxinele etc. Cu totul altul va fi comportamentul unui om-rinichi: el îşi va filtra Universul; viaţa lui va fi redusă numai la această

funcţiune de a despărţi lichidele, de a le filtra...

Un tramvai se apropia cu zgomot. Biriş se opri brusc şi întoarse din nou privirile spre Ştefan. Surprins, Ştefan clătină din cap; izbutise tocmai atunci să-şi introducă mâna în buzunarul hainei şi să atingă mănuşile. Nu puteau fi ale ei. Nu-şi amintea s-o fi văzut o singură dată cu mănuşi. îşi ducea mâinile la spate, călcând băieţeşte, scuturându-şi buclele. Evident că ar fi anunţat Prefectura poliţiei, dar toate cercetările ar fi fost zadarnice. Nu era vorba de un furt, de o maşină furată. Era cu totul altceva. Ar fi putut să fie altceva...

— Ceea ce îţi reproşez eu, dragă maestre, reluă Biriş după ce lăsă să treacă tramvaiul, este că n-ai adâncit această

intuiţie. Ai fi putut examina însăşi istoria universală la lumina acestei caracteriologii de structură fiziologică. Ai fi găsit naţiuni şi state care s-au comportat ca un creier, sau ca un ficat, sau, mai ales, ca intestinul gros. Şi până

la urmă aceste naţiuni şi state au pierit.

Sublinie cu atâta putere ultimul cuvânt, încât Ştefan se simţi deodată

emoţionat.

— De ce-au pierit?! îl întrebă el. De ce spuneai c-au pierit?!

Biriş îl privi lung; îşi prinse mucul de ţigară între două unghii şi-l zvârli, cu o smucitură a degetului arătător, foarte departe, în mijlocul bulevardului.

— Au pierit, reîncepu el, pentru că istoria pe care o făceau aceste naţiuni şi aceste state era într-un anumit sens dictatura unui singur organ: a splinei, bunăoară, sau a intestinelor. Mă întreb chiar dacă istoria nu ne apare atât de absurdă tocmai din cauza acestei confiscări monstruoase în profitul unui singur fel de a vedea lumea, a unui singur comportament, care nu poate fi decât limitat

şi, deci, fals...

„Adoră să sublinieze cuvintele", observă încă o dată Ştefan. Biriş le sublinia uneori fără să schimbe glasul, ci numai ridicând brusc sprâncenele, sau, dimpotrivă, apropiindu-şi pleoapele, micşorându-şi ochii.

— Istoria universală sau jalnica dictatură a organelor ţi-ai fi putut intitula articolul, reîncepu Biriş după o scurtă

pauză. Dar pe dumneata, dragă maestre, nu te interesează istoria; dumneata rămâi în psihologie, te preocupi exclusiv

de individ...

— Păcat că nu-l cunoşti, vorbi Ştefan. Pe Partenie, vreau să spun; ar trebui să-l cunoşti...

Biriş nu întoarse capul. începu să-şi caute pachetul cu ţigări.

— Ştiu că nu-i plac belferii, spuse, că nu-i plac mai ales profesorii de filosofie. Partenie umblă după

„experienţe"; tot cu femei frumoase, prin cofetării şi restaurante de lux. Dar am să-l caut într-o zi. Am să dau buzna peste el şi am să intru direct în subiect. Ascultă, maestre, am să-i spun, n-ai vrea să stăm puţin de vorbă?

Dar nu aici, la dumneata. Te poftesc în strada Măcelari. în strada Măcelari, numărul 10, locuiesc eu, adăugă Biriş

cu un glas mai scăzut întorcându-se către Ştefan.

— Ştiu. Mi-ai spus-o odată, când m-ai confundat cu Partenie. Nu, nu m-am supărat, adăugă Ştefan repede, dar ar trebui să i-o spui şi lui, lui Partenie. Ar trebui să-l cunoşti.

— Am să-i spun o seamă de lucruri, continuă Biriş. Am să dau într-o zi buzna peste el, şi am să i le spun.

„în strada Măcelari numărul 10 locuiesc eu", îşi aminti Ştefan dezamăgit, aproape enervat. îi mai repetase asta când, vreo zece zile în urmă, îl întâlnise întâmplător în dreptul librăriei Cartea Românească. „Te poftesc şi pe dumneata să stăm de vorbă în strada Măcelari." Dar când îi deschisese uşa şi îl văzuse, păruse surprins, ca şi când nu s-ar fi aşteptat să-l întâmpine pe el. Era în cămaşă, nebărbierit şi încă somnoros; îşi ascundea cu greutate

căscatul.

— Sper că nu te deranjez, spusese Ştefan.

— Te aşteptam, făcu Biriş fără nici un fel de elan. Şi o să intrăm direct în materie. Acesta e obiceiul casei, adăugase; intrăm direct în subiect...

Era o odăiţă bătrânească, tristă, aproape mizeră. Tapetul fusese pe alocuri jupuit şi pe pereţii goi se aflau lipite reproduceri în culori ieftine de tablouri celebre. Unele erau deja îngălbenite, scorojite.

— Despre ce trebuia să vorbim?! întrebase Biriş. Ah, da, îmi amintesc... Şi începuse să-i vorbească despre articolul lui Partenie. „Nu cred că o să

putem fi prieteni, înţelegea Ştefan ascultându-l; suntem amândoi prea bătrâni. Sperasem o clipă că am putea fi prieteni..."

— Am impresia că te cam plictisesc, îl auzise deodată şi-i simţise privirile pironite asupră-i.

Biriş se întrerupsese şi-şi desfăcea pachetul ca să-şi aprindă o ţigară.

— Nu. E foarte interesant ce spui. Dar mă gândeam la altceva. Mă gândeam...

— Dacă era interesant, cum de te gândeai la altceva?! îl întrerupse Biriş.

— Mă gândeam că tot ce-mi spui l-ar fi interesat pe Ionel Paraschivescu. Eram prieteni vechi. L-am cunoscut în clasele primare...

Biriş îl privise din nou, lung, cercetător.

— Eşti un om curios, dumneata...

!

MIRCEA ELIADE

30

în acea clipă se auzise o bătaie cu piciorul, repetată, în uşă, şi Biriş sări să deschidă. în prag se afla o femeie bătrână, sărăcăcios îmbrăcată, cu un şorţ de bucătărie pe deasupra unei rochii de stambă decolorată şi cu papuci de lână, zdrenţuiţi. Adusese, pe o tavă, dulceţuri şi cafele.

— Dă-mi voie să te prezint mătuşii mele, doamna Porumbache, spuse Biriş cu un glas solemn, luându-i tava.

Ştefan se apropie de ea şi-i sărută politicos mâna.

— Mersi, spuse bătrâna.