lucruri... El îi cuprinsese atunci mijlocul: — Pe tine te iubesc, îi spusese. Noi ne iubim... „îşi închipuie că dacă
mi-ar vorbi de Domnişoara Iulia, îmi voi aminti de Partenie", înţelesese ea.
Ioana era înaltă, aproape tot atât de înaltă ca Ştefan, blondă, cu obrazul prelung, cu pomeţii uşor pronunţaţi (ca nimfele germanice, îi spusese odată Ştefan, ca fecioarele din Niebelungen) şi avea ochii neobişnuit de mari, căprui.
— Te aşteptai la orice altă culoare în afară de căprui, îi spunea Ştefan. Pentru o blondă de tip scandinav, ca tine, te aşteptai la ochi albaştri sau verzi, te aşteptai chiar la ochi negri — numai la această nuanţă nu te aşteptai; acesta e lucrul tău cel mai straniu, cred că de aici izvorăşte magia ta...
— Magia nopţii de Sânziene, stăruise atunci Ioana. Ce se întâmplă în noaptea aceea? Ce s-ar putea întâmpla?...
'
Ştefan se apropiase din nou de ea şi încercase s-o sărute.
— Noi doi, începuse el.
— în fond, tu ai o părere foarte proastă despre inteligenţa mea, îl întrerupse Ioana. Tu crezi că nu sunt în stare să înţeleg nimic altceva în afară de romane. îţi închipui că în camera lui Barbă-Albastră...
Camera pe care o închinase Ştefan la hotel era ţinută în mare secret. Nu ştia de ea nici familia Ioanei, nici prietenii. Ştefan îi vorbise de o locuinţă secretă înainte de căsătorie. Ioana nu înţelesese de ce simţea el nevoia unei camere într-un hotel modest şi într-un cartier depărtat, în care ea să nu poată să pătrundă, („întocmai ca odaia aceea interzisă din povestea lui Barbă-Albastră, îi spusese el; căci nici o femeie n-a pătruns acolo şi nici nu va pătrunde vreodată; vie", adăugase el, cu un alt prilej.) Dar nu avusese curajul să-i refuze această fantezie.
„Alte perechi, spunea Ştefan, au dormitoare separate; eu am nevoie de o odaie a mea, în care să mă pot închide din când în când fără să mă ştie nimeni."
— ...îţi închipui că acolo, în camera secretă, eu nu te mai pot urmări. Că n-am ghicit nimic altceva în afară de faptul că citeşti acolo romane...
Ştefan evita să aducă vorba de literatură când erau numai ei doi, singuri, întorcându-se nopţile acasă, o găsea adesea citind. Ioana îl surprindea uneori zvârlindu-şi ochii pe copertă, dar niciodată nu o întreba ce citeşte.
Acasă, alături de ea, Ştefan nu citea romane. Şi cu toate acestea Ioana era uimită de câte lucruri ştia. Dar afla de lecturile lui literare întâmplător, oprindu-se în faţa vitrinelor sau când, răsfoind o revistă, ea menţiona vreun titlu de carte. — E proastă, spunea el. Sau: — Am citit-o. E destul de interesantă. Dacă vrei ţi-o trec şi ţie... „îşi închipuie că-mi plac romanele pentru că am fost logodnica lui Partenie", înţelegea Ioana.
— Şi cu toate acestea, continuase ea, am ghicit de mult ce faci tu acolo, în camera ta secretă... Evident, n-ar fi trebuit să-ţi spun. Dar, în sfârşit, prea mă crezi naivă. Te-am ghicit de mult, de când ai venit în seara aceea acasă
cu
MIRCEA ELIADE
14
mâinile mirosind a terebentină. Tu ai, acolo, un laborator. Probabil că nici nu e vorba de o cameră de hotel. Tu lucrezi într-un laborator...
în primele luni după căsătorie, Ioana îl aştepta uneori la fereastră. îl zărea de departe şi îl ghicea după aerul lui absent, după cum călca pe trotuar, că trecuse pe la camera secretă. I se părea că Ştefan nu se trezeşte definitiv decât după ce-l păstra mult timp în braţele ei. — Azi am dreptul să te întreb? începea ea. El răspundea întotdeauna: — Este o cameră de doi metri şi jumătate pe patru... — Nu, nu, îl întrerupea ea continuând să-l
strângă în braţe. Vreau să te întreb altceva. Dar n-am să te întreb decât dacă am dreptul... îl privea adânc, silindu-se
Sp
peste pervaz, ce vezi?...
Se aşezau pe canapea, foarte aproape unul de altul. — întâi şi întâi, începea el, această cameră secretă are mai multe ferestre. Una din ele dă deasupra parcului. A doua, se deschide către mare... — Ştefan! îl întrerupea Ioana.
— Nu, am greşit, se corecta el. Camera secretă are numai o singură fereastră. Cred că se deschide asupra unui parc. Nu l-am văzut niciodată. Când intru eu în camera secretă, perdelele sunt întotdeauna trase... — Cum sunt perdelele? stăruia Ioana. Vorbeşte-mi despre perdele, despre mobilă, despre culoarea pereţilor. Ca să-mi pot imagina. Să te pot urmări cu gândul cât eşti tu acolo... — Cred că nu sunt perdele,, începea Ştefan după o scurtă
tăcere. Nu-mi amintesc să le fi văzut. în cameră, când intru, e întotdeauna întuneric, pentru că sunt lăsate obloanele.
--^>Când o să avem un copil, spusese odată Ioana, rezemându-şi capul de canapea şi închizând ochii, când o să
avem un copil, am să-i povestesc lui ce văd eu în camera lui Barbă-Albastră, şi am să-ţi dau voie să mă asculţi.
Tu crezi că sunt cu totul lipsită de imaginaţie. Cu atât mai bine; ai să te minunezi şi tu, atunci, de câte ştiu, de câte ştiam eu din prima zi când mi-ai vorbit de camera secretă. Deschisese repede ochii şi-l privise. I se păru că e foarte departe de ea, pierdut în gânduri. — Tu încă nu te-ai hotărât să mă iei în serios, adăugase Ioana. îţi închipui că dacă mă iubeşti... — Mai lasă-mă un an! o întrerupsese el devenind dintr-o dată grav. Lasă-mă să
încerc şi altceva. Poate că mai există şi altceva. Tu ştii foarte bine ce vreau să spun, adăugase coborând glasul.
„Acum începe Marea Scenă", ghicea Ioana. Simţea o neînţeleasă istovire în toată fiinţa ei. încerca zadarnic să
zâmbească, să prindă curaj. Şi cu toate acestea, îşi pregătise de mult fiecare replică, se ascultase, mental, de nenumărate ori. N-ar fi trebuit să se tulbure. Ar fi trebuit să înceapă deodată, cuprinzându-l în braţe, aşa cum făcuse cu câteva zile înainte de căsătorie. — Pe el l-am admirat numai, îi spusese atunci, şi continuu să-l admir.
Este un foarte mare scriitor,
15
NOAPTEA DE SÂNZIENE
dar asta nu înseamnă că-l iubesc. De-abia când te-am întâlnit pe tine am înţeles că nu-l iubeam, că nu te iubeam decât pe tine!... Nu izbutise să-i spună mai mult, atunci. în Marea Scenă, i-ar fi mărturisit tot. — Te rog, fă un efort şi ascultă-mă, i-ar fi spus. Ne chinuim amândoi. Pe el nu l-am iubit niciodată. De ce ţi-e teamă de el? De ce ţi-e teamă de trecutul meu? înţelege-mă, nu exista nimic; n-am nimic de uitat, pentru că nu există nimic...
— Tu ştii foarte bine ce vreau să spun, repetase Ştefan. Poate mai există şi altceva în afară de dragoste. Poate există undeva o posibilitate deschisă miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu izbutim încă să-l descifrăm. Aşa cum s-a întâmplat cu tine.
— Tu ştii foarte bine că nu e vorba de nici un mister, răspunsese Ioana. Nu l-am iubit. Nu te-am iubit decât pe tine. Din clipa când te-am întâlnit, nu te-am iubit decât pe tine.
— Nu mă gândeam la asta, o întrerupsese Ştefan. Nu era vorba de dragoste. Mă întreb dacă nu există şi altceva; ceva care să plece tot de-aici, dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă parte. Mi-e foarte greu să-ţi explic. Nu înţeleg nici eu. S-ar putea, totuşi, ca să mai fie o ieşire, pe care noi n-o vedem. Faptul acesta că tu ne-ai întâlnit pe amândoi ar putea fi un semn, ar putea semnifica ceva...
Continua aşa multă vreme, vorbind parcă mai mult pentru sine. Ioana nu izbutea să-l înţeleagă întotdeauna. Nici măcar nu putea să-l asculte tot timpul. Se trezea că-i răspunde în gând. „Dar ce legătură au toate acestea cu camera secretă?!" l-ar fi întrerupt ea. îi făgăduise, însă, că nu-l va întreba niciodată. „N-am să fiu curioasă, îi spusese când erau încă logodiţi. Am încredere în tine. N-am să te întreb. Dacă ai să-mi spui tu, bine — dar eu n-am să te întreb niciodată..."
— ... Probabil că nici nu există camera secretă, îi repetase atunci, pe stradă, când se întorceau de la Teatrul Naţional. Am ghicit asta de mult. Tu lucrezi într-un laborator...
Uneori, serile, când venea acasă, absent, întinerit şi obosit, totodată, hainele lui miroseau într-un chip ciudat, mâinile lui erau pătate.
— Nu există camera secretă! exclamase ea victorioasă. Tu faci experienţe într-un laborator. Mi-a spus Adela că, în liceu, îţi plăcea chimia. CăutaLJ'iatra Filosofală. O cauţi şi acum. E absurd, dar tu crezi, încă, în secolul XX, că există Piatra Filosofală...
Ioana îl ghicise după cum o privea, după cum îi cuprinsese umerii cu braţul, că era tulburat, aproape intimidat.
Şi apoi, pe neaşteptate, apăruse Vădastra.
MIRCEA ELIADE
16
— Am întâlnit un om extraordinar, un fel de nebun, dar extraordinar, îi spusese într-o seară întorcându-se acasă.
S-a mutat alături de mine, la hotel, îmi pare rău că nu-l poţi asculta şi tu...
Ioana îl privise derutată.
