...Dumneata, probabil, nu crezi în lucrurile astea, îi spusese el atunci, în iarbă. Şi totuşi eram sigur că se va întâmpla ceva. Când te-am zărit de departe, am simţit cum începe să mi se bată inima. Eram sigur că mi se făcuse un semn... Nu e numaidecât nevoie să vezi cerurile deschizându-se. Dacă ai fi venit într-adevăr cu maşina, aşa cum mi-am închipuit eu la început...
— Nu înţeleg...
— Uite, s-ar fi întâmplat aşa, o întrerupse el; ne-am fi plimbat în pădure, ne-am fi tot plimbat, şi când ne-am fi întors n-am mai fi găsit nici urmă de maşină. Pur şi simplu ar fi dispărut. Exact la miezul nopţii, ar fi dispărut...
— Ar fi furat-o cineva? întrebase ea cu o neînţeleasă timiditate.
— Nu putea s-o fure. Era încuiată. Mi-ai arătat cheile. Te-am văzut cum mi le-ai arătat. Un inel cu mai multe chei şi cheiţe: l-am văzut. Şi nu ţi l-aş mai fi dat înapoi. L-aş fi păstrat eu...
— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Explică-mi, te rog, şi mie. Nu înţeleg... Ştefan îşi băgă paşaportul în buzunar, apoi izbucni pe neaşteptate în râs.
Dar nu mai era râsul acela tineresc pe care-l cunoştea Ileana şi care-i lumina atât de neînţeles figura; râdea, acum, aşa cum râd unii oameni când sunt singuri, confidenţial şi strident, totodată, şi puţin ridicol.
— îmi pare rău că n-am ţinut socoteala, vorbi el. Ar fi trebuit să notez de câte ori pe an sunt confundat cu acest mare om şi, mai ales, în ce împrejurări. Mai ales asta: în ce împrejurări, repetă rostind rar cuvintele. Şi ar fi trebuit, de asemenea, să notez reacţiile diferitelor persoane care-mi fac cinstea să se apropie de mine luându-mă
drept Marele Om; uneori, o teribilă deziluzie, alteori neîncredere, suspiciune; alteori, chiar, o nestăpânită pornire de furie: Cum,
MIRCEA ELIADE
12
domnule, dumneata, un simplu civil, îţi permiţi să treci în faţa ochilor noştri drept Marele Om?! îţi permiţi să ne faci farsa asta tocmai nouă, care nu privim decât la Oameni Mari?! Ar trebui să ţi se interzică circulaţia pe străzile principale şi intrarea în localurile frecventate de maestru!... Ileana îl asculta derutată.
— Nu ştiu ce să cred, spuse. S-ar putea să ai dreptate. Dar s-ar putea, iarăşi, să mă amăgeşti. în fond, cum de se face că umbli cu paşaportul la dumneata?! Parcă te-ai fi aşteptat să fii descoperit, şi ţi-ai fi pregătit mai dinainte răspunsurile...
Ştefan ridică din umeri, cu un gest resemnat.
— îmi dau prea bine seama cât de mult te costă că nu sunt El, Marele Om, spuse. Te înţeleg: e atât de agreabil să
stai la masă cu o vedetă, să te privească toată lumea dimprejur, să te invidieze...
— Dar, în fond, ce ai cu el? îl întrerupse Ileana.
— Semănăm foarte mult, spuse Ştefan cu un ton oarecare. Suntem tot timpul confundaţi unul cu altul... Uneori e
exasperant!
— îl cunoşti?
— Nu personal. îl ştiu doar din vedere... Şi după o scurtă şovăire, continuă.
— Adică, de departe l-am văzut destul de des. Acum câţiva ani, locuiam în acelaşi cartier. Dar parcă era un făcut, nu ne întâlneam niciodată pe acelaşi trotuar; parcă unul dintre noi presimţea de departe apropierea celuilalt şi schimba trotuarul... Şi cu toate acestea... în sfârşit, n-ar trebui, totuşi, să mă plâng, adăugă silindu-se să
zâmbească. Asemănării acesteia uluitoare îi datoresc foarte mult în viaţă. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult, datorită lui am cunoscut-o şi am iubit-o: m-a confundat cu el... De atunci, ne leagă foarte multe lucruri...
Tăcu iar.
— Foarte multe lucruri, poate e exagerat spus, dar ne leagă un lucru esenţial. Soţia mea a fost logodită cu el. M-a confundat odată, pe stradă, cu Ciru Partenie, cu logodnicul ei, şi mi-a sărit de gât... Şi-a dat repede seama de confuzie, dar era prea târziu: a rămas cu mine. Pretinde că sunt irezistibil, adăugă Ştefan râzând. Pretinde că
femeia care m-a sărutat o singură dată nu mă mai poate uita. Dar e probabil că exagerează...
— Probabil, spuse Ileana, stingându-şi distrată ţigara.
Ioana observase de mult că Ştefan se poartă şi vorbeşte cu ea altfel decât cu cealaltă lume; parcă s-ar fi silit mereu să n-o ia în serios. „Noi nu suntem la fel cu ceilalţi, îi spunea, noi ne iubim!..." Se întorceau odată de la Teatrul Naţional, şi pentru că îl ascultase în antract discutând Domnişoara hdia, îi spusese pe drum: — Nu m-am gândit niciodată că Domnişoara Mia s-ar putea explica prin magia nopţii de Sânziene. Mie nu-mi vorbeşti niciodată de asemenea
13
NOAPTEA DE SÂNZIENE
lucruri... El îi cuprinsese atunci mijlocul: — Pe tine te iubesc, îi spusese. Noi ne iubim... „îşi închipuie că dacă
mi-ar vorbi de Domnişoara Iulia, îmi voi aminti de Partenie", înţelesese ea.
Ioana era înaltă, aproape tot atât de înaltă ca Ştefan, blondă, cu obrazul prelung, cu pomeţii uşor pronunţaţi (ca nimfele germanice, îi spusese odată Ştefan, ca fecioarele din Niebelungen) şi avea ochii neobişnuit de mari, căprui.
— Te aşteptai la orice altă culoare în afară de căprui, îi spunea Ştefan. Pentru o blondă de tip scandinav, ca tine, te aşteptai la ochi albaştri sau verzi, te aşteptai chiar la ochi negri — numai la această nuanţă nu te aşteptai; acesta e lucrul tău cel mai straniu, cred că de aici izvorăşte magia ta...
— Magia nopţii de Sânziene, stăruise atunci Ioana. Ce se întâmplă în noaptea aceea? Ce s-ar putea întâmpla?...
'
Ştefan se apropiase din nou de ea şi încercase s-o sărute.
— Noi doi, începuse el.
— în fond, tu ai o părere foarte proastă despre inteligenţa mea, îl întrerupse Ioana. Tu crezi că nu sunt în stare să înţeleg nimic altceva în afară de romane. îţi închipui că în camera lui Barbă-Albastră...
Camera pe care o închinase Ştefan la hotel era ţinută în mare secret. Nu ştia de ea nici familia Ioanei, nici prietenii. Ştefan îi vorbise de o locuinţă secretă înainte de căsătorie. Ioana nu înţelesese de ce simţea el nevoia unei camere într-un hotel modest şi într-un cartier depărtat, în care ea să nu poată să pătrundă, („întocmai ca odaia aceea interzisă din povestea lui Barbă-Albastră, îi spusese el; căci nici o femeie n-a pătruns acolo şi nici nu va pătrunde vreodată; vie", adăugase el, cu un alt prilej.) Dar nu avusese curajul să-i refuze această fantezie.
