— Unde vrei să ajungi? îl întrebă el deodată.
— în fond, creştinismul ne-a revelat secretul mântuirii noastre, continuă Ştefan, şi cu toate acestea aproape nimeni dintre noi nu-şi mai aminteşte în ce constă acest secret. L-am uitat, aşa cum uităm o seamă de alte nenumărate lucruri care meritau cu adevărat să fie uitate.
— E adevărat, uităm, spuse Weismann. Dar nu înţeleg unde vrei să ajungi...
— Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine, îl întrerupse Ştefan. Sunt lucruri importante pe care le-am uitat. Ani de-a rândul mi-am amintit până în cele mai mici amănunte rochiile, gesturile şi cuvintele Ilenei. îmi închipuiam că, orice s-ar mai putea întâmpla cu mine de aici înainte, niciodată nu le voi mai putea uita. îmi făceam iluzii.
Am început să le uit, să le confund. M-am trezit într-o bună zi că le uitasem. Confundam două convorbiri care avuseseră loc la un mare interval de timp: cea dintâi, la restaurant, în vara 1936, cealaltă la Bussaco, în noaptea de revelion, 1941. De-abia azi-noapte, în avion, mi le-am adus din nou aminte... Poate pentru că eram emoţionat, adăugă el coborând puţin glasul, şi-mi era frică. Până nu m-am văzut la cinci sute de kilometri de Praga, mi-a fost frică...
— Cred şi eu, făcu Weismann apropiindu-se confidenţial de el, riscai să te doboare avioanele ruseşti de vânătoare... Ia spune, cum a fost? îl întrebă privindu-l nerăbdător în ochi.
— Mi-am dat deodată seama că făceam o confuzie. Atunci, pe loc, descoperirea aceasta m-a bucurat: parcă aş fi regăsit un obiect preţios pe care l-aş fi rătăcit de mult. Dar un ceas mai târziu, mi-am dat seama cât e de grav.
Asta înseamnă că timpul poate roade şi mistui nu numai amintirea întâmplărilor pe care chiar el le-a zămislit, amintirea evenimentelor născute din Timp şi, ca atare, condamnate să se risipească şi să se uite prin însăşi trecerea Timpului; asta înseamnă că Timpul poate ataca chiar revelaţiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul şi, în cele din urmă, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare. E foarte grav, iubite coane Mişu. Dacă lucrul acesta e adevărat, adversarii noştri, ai dumitale şi ai mei, au dreptate, şi într-o zi toată lumea va fi a lor...
— Te înşeli! îl întrerupse Weismann. E imposibil! Au pierdut partida!...
— ... Căci pentru ei, continuă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, omul nu poate cunoaşte nimic altceva decât Istoria; într-un cuvânt, nu poate cunoaşte decât ceea ce uită, îşi reaminteşte şi uită din nou din tot ce s-a întâmplat în viaţa umanităţii...
— Comuniştii au pierdut partida, îţi spun eu! încercă Weismann să abată discuţia.
— Dar eu tot cred că există şi altceva, dincolo de Timp şi de Istorie, reluă Ştefan cu fervoare, şi că noi putem cunoaşte acest altceva. Numai că, pentru
475
NOAPTEA DE SÂNZIENE
asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce mă priveşte, eu am fost incapabil de un asemenea efort.
De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru că o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru că n-o mai aveam...
Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate şi apoi tăcu câteva clipe, gânditor.
— Aşa a vrut Dumnezeu, spuse Weismann. Eşti încă tânăr... Acum ai scăpat, eşti aici, liber... Spune bogdaproste că ai scăpat.
Ştefan oftă.
— Da, ar trebui... Ar trebui să nu uit asta, că am scăpat. Dar cum îţi spuneam adineauri, tragedia este că uităm chiar lucrurile esenţiale... în fond, poate că greşit se crede că Istoria e solidară cu memoria. Istoria modifică
necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează.
Aşa a făcut, bunăoară, cu creştinismul. Dacă omul ar şti cum să-şi amintească, integral, anumite revelaţii, ar scăpa de Istorie. Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelaţie. Dar am început să uit. N-au trecut decât şase ani de când n-am mai văzut-o, şi am şi început să uit anumite amănunte esenţiale.
Weismann îl ascultase atent, privindu-l lung, trecându-şi la răstimpuri palma pe deasupra pleoapelor ca să-şi alunge oboseala.
— Te înţeleg, spuse el hotărându-se deodată. Dumneata eşti un om prudent. Ai familia în ţară...
Ştefan întoarse mirat capul spre el, ca şi cum ar fi vrut să ghicească ce vrea să spună.
— Familia mea? întrebă el târziu. Da, e adevărat; au mai rămas câţiva. Bătrânul s-a prăpădit acum doi ani. Casa îi fusese luată mai de mult. Soru-mea, Sofioara, doctoriţa, s-a măritat cu băiatul farmacistului...
— Am auzit, spuse Weismann, dar îşi dete imediat seama că spusese asta la întâmplare, crezând că-i va face plăcere lui Viziru, şi roşi încurcat.
— ... Spre dezolarea Eleonorei, a doua soţie a tatălui meu, continuă Ştefan cu un zâmbet întristat. Eleonora se iubea de mult cu băiatul farmacistului. Săraca, de atâţia ani tot aştepta să moară tata ca să se poată remărita cu iubitul ei. Dar a intervenit doctoriţa. I-a luat-o înainte... Singurii care o duc prost, reîncepu el după o pauză, sunt Adela şi Răducu. Le-am trimis nişte bani înainte de plecare, dar i-au refuzat. Sunt amândoi oameni de caracter.
Sper să accepte mai târziu, când nu vor mai avea ce vinde. Dacă nu-l vor aresta, în cele din urmă, pe Răducu.
Nu-şi ţine deloc gura...
A doua zi, Weismann îl lăsă să doarmă până la zece. Când intră cu cafeaua, îl găsi în pat, fumând.
MIRCEA ELIADE
476
— Dacă vrei, poţi rămâne aici, îi spuse. îmi face cea mai mare plăcere să te găzduiesc. Şi să-mi spui cum stai cu banii.
— Mulţumesc, deocamdată am tot ce-mi trebuie.
— Să-mi spui când n-ai să mai ai. Cu puţin noroc, devenim milionari. Am o afacere extraordinară în curs. Am să-ţi povestesc mai târziu... Acum, bea-ţi cafeaua — şi după aceea să-mi spui ce se mai întâmplă în ţară...
în dimineaţa aceea au stat de vorbă două "ceasuri. A vorbit mai mult Ştefan, dar vorbea atât de exaltat încât Weismann nu-l putea urmări întotdeauna. în cele din urmă, îşi pierdu răbdarea şi se ridică de pe scaun.
— Trebuie să te îmbraci, că într-o jumătate de ceas mergem la masă. Viziru tocmai îşi aprinse o ţigară.
— Mai lasă-mă doar să termin ţigara asta, îi spuse. Nu ştii ce înseamnă să poţi rămâne în pat până la prânz, fără
program şi fără frică, fără teama că dintr-o clipă în alta cineva va deschide uşa şi va intra peste tine, cerându-ţi socoteala de ce-ai făcut sau n-ai făcut...
