Biriş oftă prelung; îşi simţi lacrimile alunecându-i pe obraji şi începu să le şteargă cu dosul palmei. Apoi se întoarse repede către ceilalţi.
— E acolo o bancă, arătă el înălţând braţul.
O porni iarăşi înainte, să cureţe banca de zăpadă. începuse să plângă şi-şi trecea mereu mâinile ude şi reci peste ochi. Când sosiră ceilalţi, îl găsiră la capătul băncii, privind-o lung, visător. îl întinseră pe Bibicescu şi-i aşezară
cu grijă pălăria pe cap. învăţătorul oftă adânc, se căută în buzunar şi scoase o foaie de hârtie pe care scrisese cu litere mari, de tipar: Dan Bibicescu, mare scriitor român. Patria recunoscătoare. în josul foii, adăugase în grabă:
Fie-i ţărâna uşoară\ Mai privi o dată hârtia, apoi i-o prinse cu un bold de palton.
— Dumnezeu să-l ierte! spuse doamna Porumbache, şi-şi făcu cruce. Să mergem repede!...
Irina scoase din buzunarul paltonului câteva lumânărele, din cele pe care le utilizase Bibicescu la lectura piesei, şi le aprinse una câte una, lipindu-le de bancă. Apoi îngenunche alături şi începu să plângă.
— Dumnezeu să-l ierte! spuseră pe rând ceilalţi. Biriş şi învăţătorul îşi scoaseră pălăriile.
— Acum trebuie să mergem, şopti doamna Ivaşcu apropiindu-se de Irina şi bătând-o pe umăr. Gândeşte-te că ai copil...
Irina se ridică, se aplecă spre Bibicescu şi-i sărută mâna. O lumânare se stinsese,-şi ea o reaprinse cu grijă, apărând-o câtva timp cu palma.
— Dumnezeu să ne ierte pentru ce-am făcut, şopti Irina, şi se închină din nou.
Apoi porni repede spre ieşire, urmată de ceilalţi. Biriş se mai opri o dată şi privi înapoi. Lumânările încă ardeau.
Bibicescu părea stingherit, îmbrăcat în palton, cu pălăria largă pe cap, cu foaia de hârtie pe piept, ca o etichetă pe un manechin, între cele patru luminiţe stând să se stingă. Biriş îşi scoase pălăria şi-şi trecu palma peste ochi, încercând să-şi potolească plânsul.
— La revedere, Dan! îi strigă el. Pe curând!...
VI
Ieşi pe balcon şi, ca în fiecare dimineaţă, dădu întâi cu ochii de cimitir. De aici, de la etajul II, cimitirul nu putea fi în nici un chip evitat. îl întâlnea întotdeauna la mai puţin de zece metri de balconu'l lui, închis corect între zidurile înalte, silindu-se parcă să se camufleze într-un parc senioral. Pe boulevard Murat castanii erau deja îngălbeniţi, dar mai departe se desluşeau grupuri compacte de arbori încă verzi, tresărind la răstimpuri, clătinându-şi încet crengile în lumina aurie a sfârşitului de septembrie.
Câteva minute în urmă auzi uşa deschizându-se şi se întoarse în cameră, îi zări întâi cravata neagră. „Are să
poarte doliul un an de zile", se surprinse el gândind. Gândul acesta îi revenea, cu o absurdă monotonie, de câte ori, dimineţile, Mişu Weismann intra la el în odaie. „Un an de zile; aşadar, are s-o mai poarte încă trei luni..."
— Nu te-am deranjat, cumva, noaptea trecută? îl întrebă Weismann apucând un scaun de spetează şi aducându-l alături de birou, ca să se aşeze în bătaia soarelui. M-am întors foarte târziu. Am fost cu prietenii lui Vidrighin...
Zări o urmă de praf pe birou şi o şterse repede cu mâneca hainei. Apoi întinse mâna şi împinse călimara, apropiind-o cu un centimetru de mapa cu hârtie sugativă. Erau micile lui manii, înţelese Ştefan încă din primele zile petrecute în boulevard Murat. Weismann ţinea să păstreze biroul în cea mai perfectă ordine. Când se aşeza câteodată să scrie o scrisoare sau numai adresa pe un plic, lua cele mai neaşteptate precauţii ca să nu murdărească mapa şi să nu schimbe poziţia călimării sau a celor trei presse-papiers de marmură, care-şi aveau fiecare locul lor bine ştiut pe birou. — Ia priveşte biroul! îi spusese în prima seară. Birou de scriitor. Dacă n-ar fi fost Dan, aş fi căutat altceva, mai aproape de centru. Dar îl aşteptam pe Dan... Spunând asta, îşi ridicase mâna si-si verificase nodul cravatei.
471
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Prietenii lui Vidrighin, dar era cât p-aci să mă cert cu unul dintre ei, continuă Weismann. Eterna poveste cu paşaportul diplomatic. Ce, acum şi domnul Viziru face rezistenţă? zicea. După ce-a lucrat cu comuniştii şi-a călătorit în wagon-lits?... Dar l-am pus imediat la punct.
Ştefan ridică din umeri.
— îţi mulţumesc, dar te-ai ostenit degeaba. Trebuia să-i spui adevărul. Dumneata ştii foarte bine de ce-am venit...
Mişu Weismann îl privi lung, cu admiraţie, apoi zâmbi, clătinând din cap.
— îmi place de dumneata. Eşti un om extraordinar. Ar trebui să te ia toţi de exemplu... îi spuneam aseară lui Vidrighin: dacă e vorba de discreţie, nimeni nu-l întrece pe Viziru. Eu unul mi l-am luat de mult de exemplu.
începuse să râdă, dar se opri brusc şi se îndreptă spre uşă.
— M-am luat cu vorba şi iar am uitat, spuse. Era gata cafeaua...
Intră în bucătărie cu un zâmbet misterios pe buze. Puse mâna pe cafetiera, să vadă dacă e destul de fierbinte, apoi aşeză pe tavă ceştile, linguriţele şi zaharniţa. Dar în ultima clipă se răzgândi şi, reaprinzând gazul, ţinu câtva timp cafetiera deasupra flăcării. Când se întoarse în birou, îl găsi pe Ştefan în dreptul ferestrei.
— Să nu crezi că încerc să mă mistific, îl auzi deodată. Să nu crezi că vreau să eschivez drama Istoriei refugiindu-mă într-o problemă personală...
Aşezând cu grijă ceştile de cafea pe măsuţa de lângă birou, Weismann zâmbi din nou. Ştia ce-are să urmeze. I se părea că-l mai auzise odată vorbindu-i despre mistificarea Istoriei; poate îi vorbise chiar de mai multe ori, dar se învăţase să nu-l asculte întotdeauna. Se mulţumea să-l privească, prefăcându-se atent, clătinând la răstimpuri din cap, cu gravitate.
— Adevărata şi tragica mistificare se întâmplă cu ceilalţi, continuă Ştefan apropiindu-se.
— Care ceilalţi? întrebă Weismann. De ce te gândeşti tot timpul la ceilalţi? Tocmai începuse să toarne cafeaua şi se întrerupse, ridicând brusc capul,
cu cafetiera în mână.
— Asta mi se pare cea mai teribilă mistificare; să crezi că persoana umană îşi găseşte suprema împlinire numai când izbuteşte să se identifice cu avangarda Istoriei...
— Degeaba încerci să schimbi vorba, spuse Weismann zâmbind. Ţi-am spus c-am fost aseară cu prietenii lui Vidrighin. Ascultă-mă, că n-am terminat, adăugă el repede ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie întrerupt. Ţi-am spus că am vorbit de dumneata, dar nu ţi-am spus cu cine. Am vrut să-ţi fac o surpriză...
Sfârşise de turnat cafeaua şi se aşeză pe scaun cu acelaşi zâmbet misterios.
— Nu eşti deloc curios? îl întrebă privindu-l.
— Ba da. Dar voiam să-ţi spun şi eu ceva şi m-ai întrerupt...
