— ... Nafontanke vodku pili cânta el.
— A murit! strigă Irina încercând să se smulgă din strânsoarea lui.
— Kaputl strigă deodată Biriş ridicându-se cu greutate în capul oaselor. Se făcuse foarte palid şi începuse să
tremure. îşi puse mâna pe bărbie, ca
să-şi potolească clănţănitul dinţilor, dar nu reuşi.
— A murit, strigă încă o dată Irina plângând din ce în ce mai tare.
— Pac! pac! pac! îi ameninţă rusul pe toţi cu degetele de la mâna stângă transformate în revolver. Alles krankl Irina se desprinse pe neaşteptate şi-i căzu în genunchi, izbucnind în hohote. Rusul rămase nedumirit în mijlocul camerei, privind-o cum plânge, îmbrăţişându-i picioarele. în clipa următoare, doamna Porumbache căzu şi ea în genunchi şi începu să plângă. învăţătorul se aşeză pe marginea patului şi-şi prinse capul în palme.
— Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeule mare, începu Irina. Maica Domnului, făcătoare de minuni, Iisuse Christoase Dumnezeul nostru!...
Rusul continua s-o privească, încruntat, tulburat, neîndrăznind să se mişte ca să n-o lovească. în cele din urmă se scarpină la ceafă şi, plecându-se, încercă să ridice femeile. Dar Irina se agăţase de picioarele lui şi se ruga, cu un glas tot mai fierbinte. Doamna Porumbache plângea cu hohote. Zăpada de pe haina Irinei se topise şi balta se întindea încet în mijlocul camerei. în cele din urmă, rusul îşi pierdu răbdarea şi se degajă brusc.
— All-right\ all-right\ strigă el. Finishl
îndreptându-se spre pat, îl întrebă pe Biriş, care rămăsese cu palma la gură, silindu-se să-şi potolească clănţănitul dinţilor:
— Waruml
— Sein Mann ist tot, încercă Biriş să-i explice.
Rusul o privi din nou cum plânge şi se roagă, se apropie de damigeana, o ridică şi bău până simţi că se înăbuşe, apoi o puse sub braţ şi luând poziţie de drepţi, salută milităreşte.
— Trăiască prietenia ruso-română! strigă el într-o românească stâlcită. Aufwiedersehen!
îşi aşeză corect capela şi, cu damigeana sub braţ, ieşi. învăţătorul se apropie speriat de Irina şi-i puse mâna pe umăr.
— L-am găsit mort, în salon, după ce-ai plecat dumneata, începu Irina.
MIRCEA ELIADE
466
Dar în clipa următoare se întrerupse din nou. Rusul se întorsese în odaie şi aşeză cuminte damigeana pe covor.
— Verbotenl spuse el zâmbind încurcat.
în faţa uşii, Biriş se opri. începuse din nou să tremure şi dinţii îi clănţăneau. îşi duse amândouă mâinile la fălci.
— Intraţi, vorbi el cu greutate. Am să vin şi eu, mai târziu.
Apoi îşi aruncă ochii pe ceas. Unsprezece jumătate. „E târziu, îşi spuse. E mai bine aşa; e destul de târziu; e mult mai bine aşa, că e târziu, că e aproape miezul nopţii", îşi repetă în neştire. O auzi pe doamna Porumbache plângând, auzi şoapte, paşi — şi, hotărându-se brusc, intră. Văzu întâi câteva lumânări aprinse, aşezate în pahare, pe podea, în jurul canapelei. între lumânări, chircit, strângând în mâini cuvertura, zăcea Bibicescu, cu capul foarte aproape de piciorul canapelei. Irina îngenunchease alături şi plângea lin, cu obrazul îngropat în palme.
Biriş mai privi încă o dată ceasul şi înainta hotărât. „A trecut de unsprezece jumătate", îşi spuse el, e foarte bine aşa.
— Ce ne facem acum? îl întrebă, în şoaptă, învăţătorul, după ce-l văzu că se opreşte lângă canapea şi se închină.
Apoi simţi cum i se înmoaie picioarele şi, cu un efort, se lăsă să cadă pe marginea canapelei. Doamna Porumbache sări să-l susţină.
— I-am spus să nu vină, şopti ea. E bolnav. Are febră...
Biriş rămase istovit pe marginea canapelei şi privi lung lumânările.
— Pe la nouă jumătate, începu doamna Ivaşcu să povestească, foarte încet, a trecut Irina să vadă ce face. A ascultat la uşă. Când scria, nopţile, vorbea mereu singur, citea, ca la teatru. N-a auzit nimic şi a crezut că a adormit. A intrat să vadă dacă mai arde focul. Săracul, se plângea mereu că îi e frig nopţile. L-a găsit aici...
Biriş simţi deodată cât era de frig în salon şi deşi avea două pulovere şi-şi păstrase paltonul, începu să tremure.
,
— Ce ne facem cu el? întrebă din nou învăţătorul. Dacă ar mai fi fost aici conu' Mişu, îl ducea undeva cu maşina... Avea prieteni, ar fi venit să-l ia cu maşina...
Biriş privi încă o dată la ceas.
— Trebuie transportat în noaptea asta, spuse el. Mâine are să fie prea târziu. Avem noroc că s-a întâmplat noaptea, că poate fi transportat...
Apoi se întrerupse brusc şi roşi. I se păru că n-ar fi trebuit să vorbească de noroc, că n-ar fi trebuit să spună
„avem noroc". îşi căută tremurând pachetul cu ţigări.
— Pot fuma? întrebă el, intimidat deodată.
467
NOAPTEA DE SÂNZIENE
