Nu ştiu, încă, ce titlu îi voi da. Te asigur că n-are nimic din stilul pretenţios şi intelectual al lui Partenie. Este dramă pură, aşa cum scria Shakespeare. Poate am să-i spun Schimbarea la faţă. încă nu ştiu. E vorba de un mare incendiu, în care vor pieri, până la urmă, toţi eroii mei. Sunt vreo douăzeci de bărbaţi şi o singură femeie... M-am gândit la Cătălina, reîncepu după o pauză, coborând glasul. Era un rol pentru ea. Cătălina Palade, adăugă, cred că
ai cunoscut-o. Era o femeie extraordinară. E singura femeie pe care am iubit-o în viaţa mea, spuse ridicându-şi ochii şi fixându-i în ai lui Ştefan. Ai să mă întrebi: de ce ne-am despărţit, atunci? Nici eu nu ţi-aş putea răspunde.
Destinul. Ai reflectat vreodată asupra acestui mister, Destinul ? E doar un aspect dramatic al Timpului. Ascultă-mă, am să-ţi spun ceva pe care nu l-am spus încă la nimeni: Destinul este, de fapt, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Este, deci, ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau şaptezeci, n-are importanţă, este întotdeauna foarte limitat...
Se întrerupse şi, o clipă, păru derutat.
— Da, dar nu voiam să-ţi spun asta. Astea sunt lucruri pe care desigur le cunoşti şi dumneata. Voiam să-ţi spun altceva. Ascultă-mă bine: Destinul este
acea parte din Timp în care istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol. Eu i am o întreagă teorie a Spectacolului, pe care-l definesc: Timpjuil concentrat. \ într-un cuvânt, Spectacolul sileşte Timpul să se manifeste sub formă de Destin — ca să poată fi, cum sa spun 7 ca sa poată fi exorcizat. Există expresia asta în româneşte, a exorciza ?
— Nu cred că există, spuse Ştefan.
— Trebuie, atunci, s-o inventăm, continuă Bibicescu cu aceeaşi fervoare. A exorciza Destinul, asta e funcţia Spectacolului. A-l sili să se manifeste lângă tine, pe scenă, într-un timp concentrat — şi tu să scapi, să rămâi spectator, să ieşi din Timp...
Ştefan deschisese larg ochii şi-l privea emoţionat. Bibicescu se întrerupse deodată.
— Ce-ai rămas aşa ? Te interesează şi pe dumneata ? Dar să ştii că asta e descoperirea mea, asta e o idee personală a mea. Am copyright, adăugă silindu-se să zâmbească. în orice caz, chiar dacă ai voi să mi-o furi, e prea târziu. Am scris deja câteva scene. Sunt aici, arătă, bătând cu mâna un teanc de foi scrise. Şi, orice s-ar întâmpla cu mine, scripta manentl îndată ce le pun la punct, le expediez în străinătate...
Se opri o clipă şi-l privi din nou sever, cercetător.
— Acum, că eşti şi dumneata în secret, pot să-ţi spun. Manuscrisele mele sunt expediate prin legătura lui conu'
Mişu la Paris. Am să plec şi eu, curând. Aştept doar un semn — e un semn convenţional, o telegramă de felicitare, expediată pe adresa Irinei — şi părăsesc Bucureştiul. Le-a aranjat toate conu' Mişu...
— Eşti imprudent, îl întrerupse Ştefan. N-ar trebui să-mi spui toate acestea...
— Am încredere în dumneata, continuă Bibicescu. Eşti un om loaial. în fundul sufletului, urăşti şi dumneata, ca mine, pe comunişti... Odată ajuns la Paris, caut un traducător bun şi ne punem pe lucru. M-am şi gândit la ce teatru ne vom prezenta... De aceea lucrez mereu, adăugă nervos. N-am timp prea mult. Dintr-o zi la alta aş putea trece frontiera — şi dacă n-am linişte, nu pot scrie. Aici e linişte perfectă. E un copil în casă, dar nu ştiu unde îl ţin, cum îl ţin, că nu-l aud niciodată. De aceea pot scrie atât de bine. Scriu zi şi noapte. Te-aş ruga chiar să mă
laşi. Am o poftă grozavă de scris. Fiecare ceas e preţios...
— Aş vrea să-l văd pe domnul Weismann, spuse Ştefan ridicându-se. Unde crezi că l-aş putea întâlni ? Mai vine pe la cafenea?
Bibicescu îl privi tulburat.
— Conu' Mişu e plecat, spuse. Cred că a ajuns deja la Paris. Nu ştiai?
MIRCEA ELIADE
460
Irina îl aştepta, îmbrăcată, în coridor.
— Să plecăm repede, îi şopti, să nu ne audă mama...
Ninsese, doar câţiva fulgi, stingheri, apoi ninsoarea încetase, dar întunericul începuse să miroasă a iarnă.
— Ce ne facem cu Bibicescu ? îl întrebă luându-i braţul şi apropiindu-se de el. Nu mai doarme deloc. Scrie tot timpul. Aş vrea să aducem un doctor, dar conu' Mişu ne-a interzis. Spunea că e imprudent...
— De ce n-a plecat cu Mişu ? o întrerupse Ştefan. Nu trebuiau să fugă amândoi ?
Treceau pe lângă un felinar şi Irina îi căută ochii, să ghicească tot ce ştie.
— A venit să-l ia, într-o noapte, când i-a fost rău, începu să-i povestească în şoaptă, după ce întoarse de mai multe ori capul să vadă dacă n-o ascultă cineva. A venit destul de târziu, aproape de miezul nopţii şi ne-a fost frică. La început, nici n-am vrut să deschidem. Credeam că era poliţia. Era cu o maşină şi venise să-l ia. Dar Bibicescu rămăsese tot pe covor, aşa cum îl lăsasem după criză. Nu mai îndrăznea să se ridice, deşi spunea că-i trecuse de mult criza. N-a vrut să se ridice nici măcar când a intrat Mişu. I-a spus că îi e frică să facă vreo mişcare. Au vorbit mult timp împreună, singuri. Şi apoi Mişu mi-a spus că Bibicescu va pleca mai târziu, în câteva săptămâni, cu un alt grup, că totul e pregătit. Doar să aibă puţină răbdare... Dar de-atunci, parcă e un alt om. Nu mai doarme şi aproape nu se mai atinge de mâncare. Scrie mereu. Nu vrea să ne mai citească ce scrie.
Spune că nu e gata, că trebuie să mai corecteze, că încă nu e mulţumit... Ce trebuie să facem ? îl întrebă după o pauză, cu o urmă de deznădejde în glas.
— Nu ştiu. Poate, totuşi, ar trebui să-l vadă un doctor. Să-i dea un calmant, să poată măcar dormi...
— Aşteaptă mereu telegrama şi totuşi îi e frică s-o primească. Spune că după aceea nu va mai putea scrie, că
telegrama e semnalul de plecare...
— Poate soseşte zilele astea şi atunci a scăpat, spuse Ştefan. Va avea emoţii, cu trecerea frontierei, va fi obosit.
Va putea să doarmă...
Merseră câtva timp fără să-şi vorbească, Irina cu fruntea plecată, Ştefan privind vag înaintea lui.
— Dar tu ce mai aştepţi ? îl întrebă ea deodată. Tu de ce nu fugi ? Ţara asta o să ajungă un cimitir. O să murim toţi. Nu simţi nimic ?
— Ba da. Dar e greu să părăseşti un vapor care se scufundă. Nu mă îndur. Mi se pare că ar fi încă o laşitate, şi am făcut destule în viaţa mea. Măcar de data aceasta să-mi fac datoria... Cum mi-o fi norocul! adăugă zâmbind.
— Ce mai aştepţi aici? începu Irina strângându-i emoţionată braţul. Ce mai nădăjduieşti? Nu mai ai pe nimeni.
Pe noi, care am rămas, uită-ne. Ia-l pe Biriş
461
