mă sugrumi ?
— Credeam că ghiciseşi asta de mult şi că de aceea te-ai ocupat atâta de mine; voiai să-mi salvezi sufletul; voiai să mă ajuţi să mă pocăiesc, ca să mă pot mântui. De aceea şi eu veneam mereu să te văd, aici, la Mitropolie...
Bursuc întinse deodată mâna pe deasupra mesei.
— Dă-mi o ţigară! spuse cu un glas răguşit.
Ştefan desfăcu pachetul şi i-l întinse, apoi se apropie de el cu chibritul aprins.
453
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Cum era să-mi fie mie frică de unul ca dumneata? izbucni Bursuc după ce trase, cu sete, primul fum. Eu ştiu de mult cine eşti şi ce poţi. E greu să omori un om, cu mâinile tale...
Ştefan continua să-l privească.
— Credeam, totuşi, că ai simţit şi că-ţi fusese frică, spuse el târziu.
— Şi-atunci, mă rog, de ce n-ai încercat? îl întrerupse, provocator, Bursuc. Poate că şi mie mi-ar fi plăcut să te văd încercând. Poate că aveam şi eu pumnul pregătit...
— Te-a scăpat doamna Zissu, spuse Ştefan senin. Când m-am apropiat de dumneata, mi-am adus deodată aminte de Vădastra şi de doamna Zissu, şi m-am liniştit. M-am liniştit ca prin farmec...
— Cine-i asta, doamna Zissu ? întrebă Bursuc oarecum tulburat.
— Nu ştiu, n-o cunosc. Cred c-a murit de mult. O cunoştea Vădastra. Dar după ce-a murit şi el...
Se întrerupse şi zâmbi privindu-l din nou în ochi.
— Eşti nebun! izbucni Bursuc. Să nu mai vii pe aici, serile, că nu te mai primesc.
— Fii fără grijă, spuse Ştefan. Asta a durat doar câteva clipe, şi de-atunci mă rog mereu să mi se ierte păcatul.
Am fost ispitit. Sunt sigur c-am fost ispitit chiar de Diavol. Ce-aveam cu Dumneata ? Ce-mi păsa mie dacă eşti sau nu vrednic de haina pe care o porţi? Nu eu eram chemat să te judec. Şi totuşi, simţeam ceva în fundul sufletului, ceva care-mi spunea că trebuie să scap lumea de dumneata. Asta era ispita Diavolului. Mă umiliseşi şi mă jigniseşi de nenumărate ori vorbindu-mi cum mi-ai vorbit de Ileana, şi totuşi nu te-am urât, n-am fost ispitit să te omor. Şi atunci, deodată, fără motiv, am simţit că trebuie să scap lumea de dumneata... Credeam că ai ghicit ce se întâmplă în sufletul meu şi că ţi-a fost frică, adăugă zâmbind.
Bursuc fuma, silindu-se şi el să zâmbească, dar nu izbutea să-şi ascundă tulburarea.
— Nu te cred! spuse târziu. Nu erai în stare. Ca să omori un om, îţi trebuie putere şi hotărâre. Eu te cunosc bine: nu mi-e frică de dumneata...
— Ştiu, spuse Ştefan. Dar nu te omoram eu. Eu n-aveam nimic cu dumneata. Sunt sigur că, atunci, mă ispitise Diavolul. Şi dacă mă ispitise el, tot el mi-ar fi dat putere şi hotărâre destulă ca să te pot sugruma.
Bursuc continua să-l privească, încruntat, în adâncul ochilor. Ştefan zâmbea. Cu un gest scurt, Bursuc îşi stinse ţigara direct pe lemnul mesei, apoi suflă cenuşa pe podea.
— îmi pare rău că n-ai încercat, spuse târziu. Poate ai fi avut o surpriză, şi te-ai fi lecuit pentru totdeauna de
omorât oamenii.
MIRCEA ELIADE
454
Zâmbetul lui Ştefan se stinse încet, parcă ar fi fost şters de o mână nevăzută, îşi aprinse o ţigară şi privi cum îi tremură degetele. Păstră chibritul multă vreme, parcă ar fi vrut să-i lase timp lui Bursuc, să vadă şi el cât de tare îi tremură degetele.
— Erai înarmat? îl întrebă deodată.
— întotdeauna sunt înarmat, spuse Bursuc. Şi dacă ghiceşti în ce buzunar îl ţin, ţi-l arăt.
— în dreptul.
— N-ai ghicit. Dar tot ţi-l arăt...
Cu o mişcare repezită, Bursuc vârî mâna în buzunarul interior al rasei şi scoase un mic revolver. Triumfător, i-l arătă lui Ştefan, ţinându-l cât putea mai departe.
— Acum înţeleg, vorbi Ştefan cu o mare linişte în glas. Era sigur Diavolul. Nu ştiu de ce n-am îndrăznit niciodată să mă sinucid; poate din laşitate. Dar de mai multe ori am căutat moartea. Şi pe front, şi în alte prilejuri... Ispita aceea mi-o trimisese Diavolul. El voia să mă omoare pe mine, nu pe dumneata, în fond, era tot un fel de sinucidere... Acum înţeleg, adăugă plecând capul, şi zâmbi.
— Şi dacă ţi-aş spune că mi-am cumpărat revolverul ăsta de-abia săptămâna trecută, şi că, acolo, în Moldova, nu eram înarmat?...
Ştefan începu să râdă.
— Nu râde! îi strigă Bursuc. Eu te ispitesc mereu. Bagă bine de seamă!... Ştefan se ridică brusc şi-i întinse mâna.
— Spune-i lui Bibicescu să-şi bage minţile în cap, şopti Bursuc, reintroducându-şi, cu multă precauţie, revolverul sub rasă. Să se lase de Stalingrad...
Trecând prin faţa salonului, Irina auzi un geamăt surd, înfundat, şi se opri ca să asculte mai bine. Apropiindu-se de uşă, îl auzi din nou; parcă Bibicescu ar fi gemut prin somn. Irina şovăi câteva clipe, apoi se hotărî. Bătu scurt în uşă şi intră.
îl zări de departe, chircit pe canapea, frecându-se cu mâna pe piept, şi gemând.
— M-a apucat deodată, şopti el. Credeam că are să treacă... Strânse din dinţi, închizând ochii, încercând să nu mai geamă.
