— De obicei trece repede, adăugă după o clipă. Acum, durează...
— Să chem un doctor.
Bibicescu clătină din cap cu toată puterea.
— E imprudent, spuse descleştându-şi anevoie dinţii. Conu' Mişu...
455
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Dar se întrerupse şi, gemând, se întoarse pe partea cealaltă, înfigându-şi bărbia în piept.
— ... M-a implorat, adăugă târziu. Să fim prudenţi...
Apoi închise ochii şi răsuflă o singură dată, adânc, parcă din fundul plămânilor.
— Irina, şopti din nou, continuând să ţină ochii închişi, vreau să-ţi spun ceva. E un secret. Eu am pe suflet viaţa unui om. Ai cunoscut-o. E Cătălina... Vino mai aproape, şopti foarte încet.
Irina îngenunche lângă canapea, apropiindu-şi cât putea mai mult capul de el. Bibicescu se chircise din nou, frecându-şi pielea aproape cu furie, parcă ar fi încercat s-o zgârie.
— Niciodată n-a durat atât de mult, şopti.
Apoi îşi înfundă capul în pernă, ca să-şi înăbuşe gemetele.
— Nu-ţi fie teamă, îi spuse Irina. Plângi, strigă, tânguieşte-te. Poate asta îţi face bine...
Bibicescu gemu deodată prelung, apoi, exasperat, se ridică în genunchi şi se lăsă să alunece de pe canapea, întinzându-se pe covor, rostogolindu-se prin mişcări lente, înfigându-şi şi mai adânc unghiile în carne.
— Nu ştiu ce am, spuse. Niciodată n-a fost aşa...
— Mă duc să chem un doctor, făcu Irina ridicându-se deodată.
— Stai! îi strigă Bibicescu chircindu-se din nou pe covor. Mi-au spus că nu e nimic, că n-am nimic... Mi-au spus că e ceva funcţional...
Apoi, câteva clipe, rămase cu ochii închişi, cu palma strânsă deasupra inimii, parcă ar fi aşteptat ceva.
— Cătălina, spuse el deodată. O am pe suflet... Parcă începe să mă lase, adăugă în şoaptă.
— Roagă-te! îi spuse Irina îngenunchind din nou lângă el. Spune Tatăl Nostru...
— Trebuie să-ţi mărturisesc. E din cauza mea. Altminteri n-ar fi avut accidentul. Conu' Mişu ştie. Spunea că nu e vina mea, că aşa i-a fost soarta...
— Să te mărturiseşti unui călugăr, spuse Irina văzând că se întrerupe din nou. Dar să nu-i ascunzi nimic.
Dumnezeu îţi iartă toate păcatele...
Bibicescu tăcea, cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, neîndrăznind să se mişte.
— în noaptea aceea venise la mine pentru că fusese acostată de un soldat rus, beat. A dus-o într-un gang şi s-a luptat cu ea, i-a sfâşiat hainele, a violat-o. Avea rochia ruptă. Venise la mine. M-a rugat să-i caut alte haine, orice fel de haine, o pijama, sau o rochie, sau un costum de-al meu. A vrut să intre la baie, să-şi zvârle rochia. Spunea că se simte murdară, că trebuie să-şi zvârle tot ce
MIRCEA ELIADE
456
avea pe ea, să le ardă... Voia să facă baie... Spunea că trebuie neapărat să intre în apă...
Se opri, şi-şi întinse încet genunchii.
— Parcă m-a lăsat, şopti. Mi-e frig...
Irina voi să-l ajute să se ridice, dar el se apără ridicând speriat o mână.
— Mi-e frică să mă mişc. Poate mă apucă din nou. Irina trase cuvertura de pe canapea şi i-o aşeză în spate.
— Eu eram la teatru, continuă Bibicescu cu o voce mai calmă. Mi-a fost frică de scandal. Mi-a fost frică să nu spună ceva Cătălina, să se plângă la poliţie şi să mă cheme martor. Mi-a fost frică să nu vină rusul după ea. Nu ştiam unde se întâmplase, credeam că a urmărit-o, că poate intră şi el, dintr-un moment într-altul. M-am speriat.
Am urât-o, că vine tocmai la mine, să mă compromită, să-mi compromită cariera la teatru. Ea a ghicit. Am minţit-o că aştept o vizită, o femeie, dintr-un moment într-altul, că de aceea n-o pot lăsa să intre la baie, că nu vreau să am scandal, găsind-o prietena mea în odaia de baie. Ea a ghicit că minţeam. Mă privea în ochi şi zâmbea. Am urât-o pentru că ghicise că minţisem. „Sunt foarte grăbit, i-am spus; aştept o vizită." „îmi pare rău", mi-a spus Cătălina. Nu mi-a spus de ce. „îmi pare foarte rău", a repetat. Apoi şi-a strâns pardesiul, cum a putut, să nu i se vadă rochia sfâşiată, şi a plecat. Am vrut s-o conduc până jos. „Nu te mai deranja, mi-a spus. Cunosc drumul..."
Tăcu. în odaie se întunecase de-a binelea. Irina rămăsese îngenuncheată lângă el, fără să scoată un cuvânt.
— Tot mi-e frig, spuse târziu Bibicescu.
— Să te duci să te mărturiseşti unui călugăr, începu Irina.
— Acum aş vrea să mă laşi, o întrerupse Bibicescu. Să nu spui la nimeni nimic. Şi să mă laşi singur... Am să te chem mai târziu.
Când îi deschise uşa, i se păru că ghiceşte o neobişnuită nelinişte în privirile ei.
