— Bine c-ai venit, îi şopti Irina. Voiam să-ţi vorbesc. Am să te petrec pe urmă, câţiva paşi, pe stradă.
— Trebuie să-l văd pe Bibicescu, spuse Ştefan.
— Să nu-l cerţi, îl întrerupse ea parcă şi mai tulburată. Eu i-am pus cărţile poştale la cutie. Nu le-am citit, dar mi-a spus ce scria acolo. Nu făcea politică, nu ataca guvernul. Mi-a spus că discuta filosofia teatrului...
îi vorbea în şoaptă, conducându-l încet spre salon. Apoi ciocăni de trei ori în uşă. Bibicescu era la birou, scriind, cu paltonul pe spate. Ridică privirile din manuscris, dar dând cu ochii de Ştefan rămase înmărmurit şi se rezemă
încet de speteaza fotoliului.
— Trebuie să-ţi vorbesc, începu Ştefan apropiindu-se de el.
457
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Ai auzit şi dumneata ? îl întrebă Bibicescu ridicându-se brusc din fotoliu. Ai auzit de agonia Niebelungilor?
Pentru că, pot să te asigur, va fi tot atât de măreţ ca şi incendiul final din Niebelungi. Vor muri toţi, până la unul, luptându-se, arşi de vii, dar vor muri în foc, cu arma în mână...
Trecuse în faţa biroului şi vorbea cu vocea lui de scenă, adresându-se parcă unui public nevăzut, care ar fi umplut salonul.
— Am fost calomniat o viaţă întreagă că l-am plagiat pe Partenie, continuă însufleţindu-se. Dar acum vor vedea toţi ce distanţă separă piesele lui Partenie de teatrul lui Dan Bibicescu. Numai Shakespeare mă mai poate întrece.
Pune alături pe Partenie, Claudel, Bernard Shaw şi O'Neill — şi toţi laolaltă se vor găsi la o sută de leghe înapoia mea. Pentru că acum am lămurit toate problemele. Şi problema Timpului, şi problema Morţii, şi problema Spectacolului. Am înţeles tot. Am redescoperit Mitul, am regăsit rădăcina vie a Spectacolului, pe care teatrul european a pierdut-o de la Shakespeare încoace... Numai să mai am timp să termin tot ce-am început, adăugă.
Am început alte două piese şi am subiectele gata pentru încă vreo cincisprezece...
Ştefan se aşezase pe un scaun, lângă birou, şi-l asculta absent.
— S-a aflat în oraş că scrii o piesă cu Stalingrad, spuse. Ai fost imprudent.
— N-am făcut nici cea mai mică imprudenţă, îl întrerupse Bibicescu. De mai mult de două luni de când mă
ascund aici, n-am primit nici o vizită. în afară de Biriş şi de conu' Mişu n-a venit nimeni să mă vadă. N-am ieşit decât rareori, serile, pe întuneric... Dar, evident, am scris câteva scrisori. Voiam să afle cei care n>au denunţat şi m-au lovit, că nu m-au distrus, cum sperau ei; că, dimpotrivă, mă aflu în deplină stăpânire a mijloacelor mele de creaţie şi că, de data aceasta, nu vor mai putea spune că l-am plagiat pe Partenie...
Ocoli biroul şi se aşeză pe fotoliu, trăgându-şi paltonul în spate. Ştefan privea visător pereţii goi.
— Nu mai aveţi deloc tablouri ? se adresă el Irinei. Le-aţi vândut pe toate?
— Irina a plecat, spuse Bibicescu. A ieşit adineauri, în timp ce-ţi vorbeam. Ştefan întoarse capul spre uşă şi, fără
voia lui, oftă.
— Cred că nici prin minte nu-ţi trece că te afli într-un muzeu, îi spuse zâmbind. Până mai acum vreo 6-7 ani, casa asta era un fel de muzeu. Mai ales salonul ăsta.
— Am auzit, vorbi Bibicescu. Nu e nimic. Are să redevină într-o zi muzeu. Am de gând să las familiilor Ivaşcu şi Vădastra toate manuscrisele mele. Aici, în salonul ăsta, a fost scrisă o capodoperă şi au fost începute alte câteva.
Toate manuscrisele acestea vor fi expuse în vitrine. Am păstrat toate versiunile. Au fost scene pe care le-am scris şi rescris de cinci, şase ori — şi am păstrat hârtiile. Evident, adăugă cu un zâmbet misterios, tot ce are formă
definitivă, ia drumul străinătăţii...
MIRCEA ELIADE
458
459
NOAPTEA DE SÂNZIENE
îşi dete prea târziu seama că vorbise prea mult, şi-şi strânse fălcile, enervat.
— Nu-ţi fie teamă, îl linişti Ştefan. Sunt pe aceeaşi parte a baricadei ca şi dumneata. Ai să afli mai târziu. Poate ne vom mai întâlni...
Bibicescu îl privi adânc, sever, apoi se ridică de la birou şi făcu câţiva paşi, preocupat, cu o mână în buzunar.
— Ai păstrat tot timpul contactul cu conu' Mişu ? îl întrebă în cele din urmă. Ai aceeaşi legătură ca şi el ?
— Nu, spuse Ştefan. N-am nici un contact, nu ştiu nimic de el. Bibicescu se opri în faţa lui şi-l privi din nou, cercetător.
— Sunt puţin neliniştit, spuse, pentru că nu ştiu ce om de legătură îmi va trimite conu' Mişu. îl aştept de la o zi la alta, şi nu-l cunosc, nu ştiu cum îl cheamă.
— Trebuie să fii prudent. N-ar trebui să mai scrii cărţi poştale.
— Au crezut că mă pot distruge, îl întrerupse Bibicescu reaşezându-se pe fotoliu şi zâmbind. Am ţinut să-i informez că întoarcerea de la Stalingrad e deja terminată. în realitate, nu e încă terminată. Ultimele scene nu sunt definitive; trebuiesc scrise de mai multe ori. Dar acum am început altceva, în sensul Niebelungilor. Vreau să
evoc catastrofele Istoriei, izbucni el deodată ridicându-se în picioare. Vreau să reînvăţ pe contemporani să
trăiască adevăratul spirit al catastrofei, să le revelez emoţia religioasă a crepusculului, în faţa catastrofei, oamenii nu mai cunosc decât frica şi laşitatea. Eu îi silesc să se întoarcă înapoi la Niebelungi, să-şi dea seama că sunt condamnaţi de Istorie, că vor pieri, dar să înveţe să piară eroic, în glorie... Am scris deja câteva scene, adăugă el.
