— Mi-am adus aminte de tot, de Ioana şi de Ileana, de tot ce-aveam mai înainte şi mi s-a luat, de toate câte au fost şi nu mai sunt. Parcă într-o singură clipă mi-am adus aminte de tot şi de toate. Bursuc mă privea, apoi şi-a tras ciorapii, s-a încălţat şi a ieşit să zvârle ligheanul cu apă. Când s-a întors, mi-a spus: — Tot nemângâiat ai rămas? Apoi irriva cerut o ţigară. — Mi-e parcă din ce în ce mai greu, i-am spus eu. Şi totuşi ştiu că e aici, undeva, pe pământ, lângă mine. — Ai credinţă! mi-a strigat el deodată, fii bărbat!... — S-ar putea să fie în Elveţia, i-am spus. Pe vremuri, avea o prietenă acolo, îi spunea Valkiria. Poate că s-a ascuns la ea. Ar trebui s-o caut acolo... Bursuc părea gânditor. — Ce-ai de gând să faci ? mă întrebă deodată. Ai de gând să fugi din ţară ?
— Nu, i-am răspuns, nu fug. Dar o să fie curând o expertiză în Elveţia. S-ar putea să fiu trimis şi eu. — Ascultă-mă pe mine, m-a întrerupt el. Te-a uitat, s-a măritat, e acum femeie cu copii, cu rostul ei în viaţă. Uite-o şi dumneata! E curios că vorbele lui m-au impresionat. Pentru prima dată m-a pătruns îndoiala şi mi-am spus: „S-ar putea să aibă dreptate..." Dar el s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr. — Bagă bine de seamă, mi-a strigat, că eu te ispitesc!... Şi asta m-a liniştit. Mi-am adus aminte de Zinca. Aşa îmi spusese şi acolo... E totuşi un om ciudat, adăugă Ştefan după o pauză.
Biriş se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe încet prin cameră. Se apropie de etajera cu cărţi, dar de la cea dintâi ochire văzu că nu sunt decât volume de Economie politică şi literatură marxistă şi se reîntoarse în mijlocul camerei.
— Te ascult de o jumătate de ceas şi nu prea înţeleg mare lucru, spuse el. Dar, în sfârşit, asta nu e treaba mea.
Venisem doar să-ţi transmit mesajul lui conu' Mişu. Ştiai că Bibicescu e urmărit şi că se ascunde de o lună de zile
?
— Da. Am aflat la minister. Şi mi-am adus aminte de Ileana, de un detaliu pe care-l uitasem. Când m-au dus la Prefectură...
Dar se întrerupse brusc şi îşi trecu mâna, exasperat, pe frunte, apoi şi-o lăsă, încet, pe obraz.
— Am uneori sentimentul că totul e zadarnic, spuse, că e prea târziu. Sunt închis din toate părţile; nu de ziduri, ca într-o închisoare, căci aş putea avea atunci măcar speranţa, absurdă, că zidurile ar putea fi sfărâmate şi măcar mi-aş putea imagina o ieşire — dar am sentimentul că sunt înconjurat de un zid nevăzut, alcătuit din Timp, ridicat din tot ce nu mai pot avea înapoi, din tot ce s-a întâmplat şi e ireversibil... Mă întreb atunci...
447
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Tăcu brusc şi ridică din umeri, încercând să zâmbească. Biriş se oprise în faţa şevaletului. Dădu la o parte pânza şi privi încă o dată tabloul.
— Doar câteva linii, spuse, şi ar semăna cu un labirint. îţi mai aduci aminte de mesajul pe care-l trimiseseşi Ilenei prin mine ? îmi pare rău că nu ţi-l mai pot reproduce. Eram bolnav atunci. Aveam febră... îmi aduc totuşi aminte că-mi vorbeai de un labirint, de o sferă de metal ai cărei pereţi sunt crăpaţi...
Ştefan rămase visător, privind pânza.
— Mi-aduc, mai ales, aminte de furtuna de-atunci, spuse târziu. Intrasem într-o florărie să cumpăr un buchet de mărgăritare. Şi când am ieşit, începuse să plouă, torenţial... Era frumos, adăugă el după o clipă.
Apoi se ridică şi se apropie de tablou.
— Evident, spuse, însuşi faptul că vezi un labirint îmi dovedeşte că zadarnic pictez, zadarnic mă lupt. Nu mai pot prinde nimic din tot ce-a fost. Aş putea chiar să renunţ...
Mai privi o dată tabloul, apoi trase pânza şi-l acoperi. Ploaia încetase. Căută pe masă pachetul cu ţigări şi-l întinse lui Biriş.
— încolo, ce alte noutăţi ? îl întrebă.
— Plictiseli, spuse Biriş, aprinzându-şi ţigara. M-au eliminat de la liceu, m-au epurat. Element socialmente nesănătos, zic ei...
încercă să râdă, dar se înăbuşi cu fumul de ţigară şi începu să tuşească, îşi presă batista pe gură, cu exasperare, şi făcu semn lui Ştefan să-i aducă un pahar cu apă.
— Socialimente nesănătos cred că e exagerat, spuse după ce bău întreg paharul şi-şi şterse buzele cu batista.
Nesănătos pur şi simplu, e mai aproape de adevăr. Am încercat să intru într-un sanatoriu, dar dacă n-am reuşit până acum de acum înainte îmi va fi imposibil. E un sentiment curios, să te ştii condamnat la moarte şi totuşi să
nu ţi se spună când vei fi executat. Fiecare zi pe care o trăieşti, parcă ar fi o zi furată, sustrasă destinului. Asta îţi dă un sentiment de euforie...
Bibicescu îi anunţa de obicei la sfârşitul dejunului.
— Diseară, la aceeaşi oră, continuăm....
Lectura avea loc cam de două ori pe săptămână şi nu dura niciodată mai mult de un ceas, căci Bibicescu nu le citea decât una sau două scene, întrerupând necontenit dialogul ca să le explice decorul şi toate detaliile scenice, în special jocurile de lumini. Uneori, stingea luminile din salon şi păstra aprinsă numai lampa de pe birou, cu ajutorul căreia încerca să creeze atmosfera dintre ruinele de la Stalingrad, acoperind-o cu hârtii colorate sau chiar
voalând-o complet sub mai multe dosare ridicate ca un cort deasupra abajurului.
MIRCEA ELIADE
448
Când intrau, la nouă fără un sfert, găseau întotdeauna cele trei scaune aşezate, unul lângă altul la aceeaşi distanţă
— mai mult de cinci metri — de birou. Se aşezau tăcuţi, oarecum intimidaţi, sub privirile severe ale lui Bibicescu, care-i aştepta rezemat de birou, cu manuscrisul în mână. Aproape că nu mai îndrăzneau să se mişte şi respirau sfios, aşteptând să-l vadă ridicând grav manuscrisul şi anunţând: Scena V. Acelaşi decor. Apoi Bibicescu se întrerupea, lăsa manuscrisul pe birou şi amintea repede decorul. Nimeni nu mai îndrăznea să vorbească; ştiau că orice şoaptă îl indispune. Doar odată, când, către sfârşitul actului I, anunţase: din coridor se îndreaptă spre mijlocul scenei doi soldaţi susţinând de mijloc pe colonel, grav rănit, bandajat la ochi — toţi trei strigară:
— E colonelul Băleanu!
Bibicescu se întrerupse, încruntat, şi-i privi câteva secunde fără să scoată un cuvânt.
— Da, începu el târziu, m-am inspirat din accidentul colonelului Băleanu. Dar pentru asta nu era nevoie să mă
întrerupeţi. îmi puteaţi comunica impresiile dumneavoastră după încheierea lecturii. Nu toată lumea cunoaşte pe Băleanu. Spectatorii văd doar că personajul principal apare în scenă grav rănit — şi atât. Cel mult, îşi vor spune: Colonelul şi-a pierdut vederea. în nici un caz nu vor striga: E colonelul Băleanu! Apoi îşi reluă lectura, dar se vedea că era enervat.
Pe la sfârşitul lui octombrie se porniră pe neaşteptate ploile reci şi în salon, serile, începea să fie tot mai frig.
Bibicescu lucra îmbrăcat cu puloverul şi uneori îşi punea şi pardesiul pe umeri. Dar continua lectura piesei şi când, la nouă fără un sfert, cei trei pătrundeau în salon, îl găseau întotdeauna rezemat de birou, aşteptându-i.
După ce-i vedea aşezaţi, doamna Ivaşcu şi Irina cu şaluri de lână pe spate, iar învăţătorul îmbrăcat cu un palton vechi, Bibicescu îşi lua pardesiul de pe umeri, îl lăsa pe speteaza fotoliului şi începea. Uneori se întâmpla să
asiste şi Mişu Weismann, dar acelea erau seri ratate, pentru că Weismann nu putea rămâne niciodată până la sfârşit şi Bibicescu îşi relua anevoie lectura după întreruperea provocată de plecarea lui.
