a Europei, să fii «en situation» şi să ţi se pună «le probleme du choix»... Pe mine mă pasionează filosofia, adaugă

el încercând să râdă. Până mai acum un an am fost profesor de filosofie. Dar acum sunt un filosof privat, cum spunea Kierkegaard. De aceea mă atrage atât de mult existenţialismul"... Anchetatorul nu-l crede, bineînţeles, şi Biriş dezvoltă, în continuare, teorii care nu sunt deloc fanteziste. Frica este viciul lui cel mai puternic şi filosoful privat încearcă să se salveze prin umilinţă. Când Bursuc, un vechi delator care se pune în serviciul noii puteri, vine să-l tragă de limbă şi să afle conţinutul mesajului din labirint, Biriş explică fără ocol laşitatea lui structurală, incapacitatea de a deveni un martir: „Bursuc, vorbi el deodată, eu sunt un om pierdut. Eu nu merit să mai trăiesc.

N-am nici un fel de demnitate. Sunt un laş. De frică, am spus tot ce am ştiut. Le-am spus de Ileana şi Ştefan chiar înainte de a mă ameninţa ei. Le-am spus tot ce ştiam, sperând că îmi vor da drumul. Sunt un laş." Şi mai departe:

„Mi-ar fi plăcut să pot fi şi eu martir. Nu de altceva, ci aşa, ca să protestez împotriva destinului. Mi-ar fi plăcut să

pot avea credinţa martirilor creştini. Să fi un Sfânt Sebastian. Dar sunt prea laş. Numai ideea suferinţei fizice mă

înspăimântă. Am auzit că te bat la tălpi. Când mă gândesc încep să tremur... Dacă aş avea credinţă, m-aş ruga.

Poate că rugăciunea te ajută să suporţi durerea fizică. Tu nu mă poţi întări cu ceva? Nu-mi poţi da vreo rugăciune ca să nu-mi mai fie frică?... îţi jur că, dacă nu mi-ar mai fi frică, aş spune tot ce gândesc oricui şi în orice împrejurare. Dar aşa cum sunt, laş, mă contrazic mereu. Dă-mi tu o rugăciune care să mă întărească..."

Biriş moare recitând versuri din Mioriţa. Moarte simbolică, nu ştiu cât de convingătoare literar, dar personajul ca atare este relativ nou în proza românească. Este individul slab, complexat, fără vocaţii evidente, salvat de o inteligenţă uşor mazochistă. Eliade îl pune să formuleze, în roman, cunoscuta lui teorie (reluată şi în alte naraţiuni şi eseuri) despre somnul nostru în istorie. Teoria conţine şi o condamnare a indiferenţei Occidentului faţă de dramele Estului. Fără a fi, intelectualiceşte vorbind, spectaculară, teoria merită să fie citată: „Dacă aş

ajunge la Paris, continuă Biriş, aş vrea să le spun altceva. Aş vrea să le duc un fel de mesagiu de dragoste şi de despărţire. Ceva cam în felul acesta: Ave Occidens, noi cei dincolo de Cortină, noi, morituri te salutant!'... Cum ai putea spune asta în latineşte: «noi, cei dincolo de Cortină». Tu ai făcut Teologia, ştii mai bine ca mine latineşte. Salve Occidens, morituri te salutant! Ar fi frumos să ajung la Paris şi să le spun asta. Să ştie şi ei că, deşi ne-au condamnat la moarte, noi, ăştia de pe aici, proştii şi săracii, noi tot îi iubim şi îi venerăm. Căci acolo e Occidentul. Acolo apune soarele. Acolo e adevăratul

EUGEN SIMION

564

crepuscul, şi e mai frumos ca pe la noi. Numai acolo, în Apus, lumea îşi dă seama că moare. De aceea, în Apus, oamenii iubesc istoria; pentru că ea le aminteşte necontenit că oamenii sunt muritori, că civilizaţiile sunt muritoare. Noi, cei de pe aici, nu prea avem motive să iubim istoria. De ce-am iubi-o? Zece secole, Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole au însemnat teroarea turcească, şi acum, pentru nu ştiu câte alte secole, Istoria va însemna Rusia Sovietică..."

Din fericire profeţia este falsă. Ultima Istorie citată n-a durat secole, ci numai 45 de ani. Somnul a fost relativ scurt. De altfel, toate personajele lui Eliade, bune sau rele, fac teorii. Bibicescu, un plagiator şi un oportunist de speţă joasă, formulează o teză care are un loc important în filosofia lui Eliade: teza Spectacolului. Bibicescu rescrie o piesă lăsată de Partenie şi vrea să impună prin ea Mitul şi să exorcizeze, pentru noi, românii, Destinul.

Ideea lui este că, evocând catastrofele Istoriei (piesa se cheamă în noua variantă: Schimbarea la faţă!), reînvaţă

pe contemporanii săi să primească în chip eroic sfârşitul: „A exorciza Destinul, asta e funcţia Spectacolului"...

Pusă în gura unui actor cabotin şi laş (n-o primeşte în casă, din frică, pe Cătălina violată în chip barbar pe stradă!), lecţia Spectacolului pare neconvingătoare. în alte povestiri, ea îşi arată sensul adevărat... Bursuc, omul poliţiilor secrete, este diavolul, răul impur, nu lipsit de o anumită forţă interioară. Când Ştefan se apropie de el, încep să-i tremure mâinile. „Eu am o misiune (...): sunt trimis în lume ca să ispitesc", confirmă el. Un învăţător de ţară, Gh. Vasile, tatăl lui Vădastra, vinde pe nimic o colecţie inestimabilă de obiecte de artă, pentru a completa colecţia Bibliotecii pentru toţi. Când reuşeşte, fuge cu ea din faţa ruşilor şi-o îngroapă undeva într-un loc necunoscut. Scenă simbolică, între tragic şi ridicol: „Oamenii spun că am greşit drumul", spune la urmă

căruţaşul. Irina, nevasta tainică a lui Vădastra, este un felul ei o sfântă. Ea are darul premoniţiei şi anunţă

catastrofele. Vădastra se îmbracă pe furiş cu hainele de ofiţer ale lui Băleanu şi iese pe stradă la vânătoare de fuste. Scena întâlnirii dintre tată (onestul învăţător) şi fiul mitoman este bună epic. Apoi Vădastra reapare la Londra, la începutul războiului, împreună cu profesorul Antim. Ei reuşiseră să treacă peste graniţă un tablou de Rubens şi doresc, acum, să-l valorifice. Romanul lui Eliade capătă ritmuri şi culori de roman poliţisc. Antim moare în timpul unui bombardament, tabloul dispare, dispare şi Vădastra, apoi se află că Vădastra fusese şi el ucis. Unde este Rubens? Mister... După mulţi ani, Ştefan întâlneşte la Paris un englez bogat care pare a fi...

Vădastra. Acesta dispare rapid din hotel. Misterul personajului rămâne nedezlegat...

Este, apoi, celălalt roman, romanul social şi de observaţie morală. Fresca pe care a vrut s-o scrie Mircea Eliade are substanţă şi cine vrea să-şi facă o idee despre societatea românească într-o epocă apocaliptică (1936-l948), află

565

POSTFAŢĂ

din Noaptea de Sânziene fapte convingătoare. Este, mai întâi, o imagine a vieţii intelectuale, cu femei fatale şi tineri geniali şi disperaţi, cu filosofi tragici refugiaţi, ca Biriş, în ironie... Partenie exprimă unele din ideile

generaţiei din anii '30 despre necesitatea de a impune prozei româneşti un stil major, o demnitate mitică. Ştefan este obsedat de timp şi dorinţa lui este să rămână în afara luptei, adică în afara istoriei. Nu reuşeşte, un tânăr legionar, Ioachim Teodorescu, îi cere adăpost şi, acceptând, Ştefan devine complice. Este trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc şi acolo omul care vrea iniţierea în mistere plonjează în plină teroare a istoriei... Mai înainte, Ştefan Viziru, aflat la Lisabona, cunoscuse pe insaţiabila domnişoară Zissu... Eliberat din lagărul de la Miercurea Ciuc, pleacă pe front (e vreme de război) cu ideea de a se sinucide pentru a scăpa de obsesia nălucii, Ileana... Nu reuşeşte şi, revenit în Bucureşti, încearcă să se adapteze. învaţă ruseşte şi se pregăteşte să evadeze în Occident...

Roman tulbure, discripţia unei istorii demente. Bibicescu, care îmbrăcase cămaşa verde pentru a deveni director de teatru, se înscrie, după război, în partidul comunist şi devine propagator al realismului socialist, înainte de a fi teoretician al Spectacolului... — „Incipit vita nova", este o formulă care se repetă. Fiecare o înţelege, sub presiunea circumstanţelor, în felul său. Duma, Vidrighin, Bursuc trec din poliţia veche în cea nouă, comunistă, fără drame de conştiinţă. O meserie profitabilă, folosită de toate regimurile. Biriş, Ştefan, Partenie sunt eternele victime. Romanul este prima cronică amplă a societăţii noastre într-o epocă de mari convulsii...

însă adevăratul roman — şi cel mai bun — în Noaptea de Sânziene este cel mitic. Mitic şi erotic. L-am lăsat înadins la urmă pentru că, fără cunoaşterea fundalului istoric, el nu se poate înţelege. Cu el revenim la tema esenţială a naraţiunii lui Eliade şi la mitul pe care vrea acum să-l sugereze: mitul tristanian, mitul căutării erotice.

Ne întoarcem, în acest caz, la drama unor tineri intelectuali care vor să-şi învingă condiţia existenţială şi să

trăiască în alt timp şi după alte reguli. Drama lor s-ar putea formula cu o propoziţe cunoscută din Camil Petrescu.

Căci, în loc de idei, personajele lui Mircea Eliade văd mituri. Vor să vadă mituri, să se iniţieze în mistere, să

cunoască miracole, să intre în ritmurile cosmice... Să rezum, Ştefan Viziru întâlneşte pe Ileana în noaptea de Sânziene, timp magic, atunci când se deschid văzduhurile. Este vorba acolo şi de o maşină care ba este, ba nu este... ca această Isoldă româncă, prezentă şi absentă în acelaşi timp. Obsesia lui Ştefan este timpul. Timpul şi Istoria. El are o cameră secretă (camera Sambo) şi se retrage acolo ca să picteze la infinit o maşină, adică Mitul pe care îl aşteaptă. S-a căsătorit cu Ioana, logodnica lui Ciru Partenie, şi iubeşte în taină pe Ileana. Drama lui, în plan existenţial, este că iubeşte în acelaşi timp două femei şi nu poate să renunţe la nici una. Este dilema mai veche a lui Pavel Anicet. O temă ce preocupă pe Eliade. Ca să se

EUGEN SIMION

566

567

POSTFAŢĂ

răzbune, Ileana cedează unui ofiţer, Tony, care are bunăcuviinţa să moară într-un accident şi astfel conflictul magic-metafizic dintre Ştefan şi Ileana continuă... Problema lui Ştefan, ca spirit reflexiv, este eliberarea din pântecul materiei, salvarea în spirit. Sentimentul lui este că trăieşte, condamnat de istorie, în burta unui chit. Este un Iona şi el ar vrea să fie un sfânt, un om în afara timpului. Aceasta este fantasma sublimă a spiritului său. El vrea să lupte împotriva teroarei istoriei şi, dacă va fi învins, „istoria nu va învinge un sclav, ci un om liber... care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei". O idee pe care Eliade o pune la temelia prozei sale. O formulează de mai multe ori şi în Noaptea de Sânziene. în fapt, Ştefan şi Ileana discută, când se întâlnesc, mai puţin despre dragoste, cât despre timp şi eliberarea prin moarte.

Istoria, pe care Ştefan Viziru o detestă, se răzbună însă pe el. Ioana şi fiul său, Răzvan, mor în timpul unui bombardament. Biriş, prietenul filosof, este asasinat, iar el, Ştefan, descoperă că evenimentele îl trăiesc, că

istoria l-a înlănţuit fără scăpare. Biriş dăduse o explicaţie logică nebuniei lui Viziru de a ieşi din istorie, o explicaţie cu uşoară implicaţie psihanalitică: „Dorinţa ta de a ieşi din Timp şi de-a ignora Istoria era probabil un efort disperat de a regăsi beatitudinile copilăriei, de a reintegra un Paradis pierdut"... Există şi o altă justificare şi Eliade, care pune totul în romanul său, o dă într-un fragment. Este vorba de îndreptăţirea omului creator de istorie şi de neliniştea spiritului superior care aspiră la o altă umanitate, anistorică, aceea în care valorile durează

şi omul are un cuvânt de spus în univers. Posibilitatea acestei umanităţi locuite de paradise care nu se supun legilor temporale i-o dezvăluie un oarecare Anisie, unul din acei înţelepţi marginalizaţi de istorie: „Dar mai există şi o altă umanitate în afară de umanitatea creatoare de istorie (...) Lumea pe care o întâlnim la începutul oricărui ciclu, lumea creatoare de mituri, lumea pentru care existenţa umană înseamnă un mod specific de a fi în univers, şi, ca atare, avea alte probleme şi urmărea o altă perfecţiune decât cea urmărită de omul modern, obsedat de istorie. Am toate motivele să sper că anihilarea civilizaţiei moderne, la al cărei început asistăm deja, va încheia definitiv ciclul în care ne aflăm integraţi de câteva mii de ani şi va îngădui reapariţia celuilalt tip de umanitate, care nu trăieşte ca noi, în timpul istoric, ci numai în clipa, adică în eternitate..." O ipoteză filosofică pe care Eliade o reia în aproape toate naraţiunile mitice. în Noaptea de Sânziene lumea agresată de istorie este puternic erotizată. Revenim, cu aceasta, la drama acestui Tristan care, aşteptând semnele Mitului, acceptă

aventuri foarte profane. La Lisabona se încurcă, la propriu, cu domnişoara Zissu, ispititoare şi insaţiabilă, deloc dispusă să-l asculte perorând despre timp şi eternitate. Tristan a devenit un Ulisse concupiscent subjugat de o Calipso sau de o Circe de duzină. Trimiterea la Odiseea este făcută în roman şi prozatorul nu ascunde că, în drum spre Itaca (Ioana, Ileana?), eroul său se

lasă vrăjit de zeităţi mărunte. Calipso nu-i, cu toate semnele de frivolitate, o fiinţă fără suflet. Pentru a nu primi viza de intrare în America, unde vroia să emigreze, ea se denunţă, singură, ca spioană penru a putea rămâne

astfel lângă Viziru. Sacrificiu surprinzător. Ulise este însă neînduplecat şi despărţirea e iminentă. Redevine Tristan şi, întors la Bucureşti, caută, aşteaptă semne de la Ileana. Apare în roman şi ideea, explicată acum mai limpede, că Ştefan a trăit o viaţă străină, falsă, viaţa celuilalt, că şi-a greşit, în fine ursita. Este, în fond, miezul acestei drame risipte pe multe pagini, într-o naraţiune acaparată de simboluri, prea multe simboluri. Apare şi sentimentul de culpabilitate metafizică, de vină tragică: „Probabil că Deana era femeia care-mi fusese ursită. Dar eu nu mai eram liber. Eu mă grăbisem şi luasem femeia ursită altuia. Le-am stricat viaţa lor şi am stricat şi viaţa Ilenei".

La sfârşit, când după mulţi ani, Ştefan reîntâlneşte pe Ileana în pădurea de lângă Royaumont, simbolul nălucirii este rediscutat şi, odată cu el, apare şi ideea ratării. Ştefan este obsedat, timp de 14 ani, de un nume (Doamna Zissu) şi află că doamna Zissu fusese o banală curtezană de mahala. Tot el fusese obsedat de o imagine (maşina) şi obsesia i-a supt sângele, i-a consumat viaţa, a lui şi a celor din jur. Se înţelege, abia acum, natura obsesiei sale: voise să trăiască „în timp şi totodată în afara timpului", ca sfinţii... Asta-i adevărata lui culpă, de ordin, încă o dată, metafizic. Eliberarea din cercul materiei se face prin moarte...

Sunt şi alte sugestii în acest roman cu pântecul mare, ca acela mai sus-citatei balene. Multe dintre ele le aflăm în alte scrieri ale lui Eliade sau în cărţile eseiştilor români din anii '30. Acela, de pildă, despre nenorocul nostru, al românilor, sau ideea despre reîntoarcerea noastră în Evul Mediu... Se discută mult în acest roman, indivizii au idei, fac teorii, vorbesc despre rezistenţă şi despre tehnica de a ne ascunde în istorie pentru a supravieţui.

„Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minţi şi a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne-a convertit la credinţele lui, că ne-a cucerit lăuntric" — lămureşte Ştefan Viziru, la Paris, pe Weismann. De unde se poate deduce că Tristan este, în Noaptea de Sânziene, şi un filosof al istoriei. Când citim aceste pagini, după aproape 40 de ani de când au fost scrise, vedem că observaţiile din interiorul lor nu sunt cu totul absurde...

EUGEN SIMION

LA EDITURILE IRI ŞI UNIVERS ENCICLOPEDIC AU APĂRUT:

DICŢIONARE:

Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase

Oxford - Dicţionar de filosofie

Oxford - Dicţionar de biologie