— Vasăzică e adevărat, spuse Biriş cu o urma de amărăciune în glas. Conu' Mişu a avut dreptate. Te întâlneşti cu Bursuc...
— Am fost cu el la Zinca. Nu ţi-am spus, şi mă întreb pentru ce... Am început să am apucături ciudate, adăugă
încercând să zâmbească. Fac o sumă de lucruri pe care nu le înţeleg...
— Tocmai despre asta venisem să-ţi vorbesc, îl întrerupse Biriş. M-a trimis conu' Mişu cu un mesaj. Spune că
trebuie să păstrezi contactul cu Bursuc...
Ştefan ridică fruntea şi-l privi lung, adânc, şi figura i se lumină pe nesimţite.
— Mă duc să-l văd din când în când, la Patriarhie, spuse.
Când se dusese prima oară, îl întâlnise pe stradă. Bursuc tocmai ieşise şi aproape că nu-l recunoscuse, căci era îmbrăcat civil. „După femei, după femei! i-a spus. Aşa mă plac, cu barbă mare. E una pe aici, Zoica; moare după
mine..."
— Conu' Mişu spune că e foarte important, continuă Biriş.
— Vorbim despre Ileana, începu Ştefan. E curios, dar simţeam nevoia să-l văd pe Bursuc, să-l ascult vorbindu-mi despre Ileana...
— O cauţi mereu pe Ileana Cosânzeana? îl întreba. Ştefan se aşeza pe scaun, îşi aprindea ţigara şi zâmbea încurcat. — E în Spania, spunea el. — De unde ştii? îl întreba repede Bursuc apropiindu-se curios de el. — Am visat-o din nou. Se făcea că eram amândoi în Spania... Bursuc îl privea încruntându-se, aproape cu furie. — Ai ajuns ca o babă de mahala! izbucnea el. Te-au năpădit eresurile şi superstiţiile. Ar trebui să te afurisesc. Ar trebui să te scot din Sfânta Biserică! Am puterea s-o fac!... Ştefan fuma liniştit, cu privirile pierdute pe fereastră; foarte aproape, se desluşea zidul înalt al Mitropoliei. — Este sigur în Spania, reîncepea el târziu. De aceea venisem, să
te rog să faci şi Sfinţia Ta ceva. Mă gândesc că Duma n-are încredere în mine. Dar dacă ai vorbi Sfinţia Ta cu el... — Eşti nebun! izbucnea din nou Bursuc. Ai uitat ce fel de treabă învârteşte Duma şi cu cine lucrează el. Ai uitat de Protopopescu! adăugă coborând puţin glasul.
MIRCEA ELIADE
444
— ... Mă duceam să-l văd din deznădejde, continuă Ştefan. Când nu mai ştiam ce să fac, încotro să mă îndrept,
mă duceam la Bursuc...
în toamna aceea, când ieşea de la minister se îndrepta uneori spre pădurea de la Băneasa. Uite, pe locurile acestea erau bălţi, îşi amintea — şi parcă i se părea că o regăseşte lângă el, sau la câţiva paşi înaintea lui, mergând băieţeşte prin iarbă. Dar foarte repede, o pierdea. Revenea necontenit pe locul unde o întâlnise şi se trudea să-şi reamintească, să prindă pe dinlăuntru clipele acelea singulare, rupte din timpul care le precedase şi se continuase după ce pâlpâirea lor se stinse, clipele când o zărise de departe, călcând băieţeşte prin iarbă, şi inima începuse să i se bată cu putere, şi ştiuse că Ileana nu se va mai putea întoarce cu maşina, pentru că, la miezul nopţii, maşina ei va dispare. Acum umbla pe sub arborii de timpuriu îngălbeniţi de secetă, cu crengile aproape în întregime scuturate de frunze, dar zadarnic îşi repeta: Pe locurile acestea erau bălţii... — căci paşii lui îl trezeau necontenit, zgomotul paşilor pe covorul de frunze uscate şi veştede. Pleca atunci să se plimbe pe câmp, ca să nu mai aibă necontenit în urechi foşnetul frunzelor călcate. Rămânea până foarte târziu, ocolind pădurea, dar revenind neîncetat acolo unde şezuseră amândoi şi priviseră cum răsar stelele pe deasupra arborilor, unde el îi vorbise de ariciul cu care se împrietenise când era în liceu. „Nu te înţeleg, îi spusese atunci Ileana. îmi pare rău, probabil că spui lucruri foarte interesante, dar nu te înţeleg."
— Nu înţeleg nici eu de ce mă duceam să-l văd, continuă Ştefan, ce puteam aştepta de la el. Odată mi-am amintit ce mi-ai spus de mult, când abia ne cunoscusem: că ar trebui să-mi fie teamă de Bursuc, că e un demoniac...
îşi amintise în prima zi de ploaie din toamna aceea. După ce ieşise de la minister se îndreptase spre strada Batistei. Blocul de la numărul 27 era aproape terminat. La primul etaj se puneau ferestrele. Rămăsese acolo, în ploaie, cu capul gol, urmărind cum se fixează cercevelele în ziduri. „Aici, pe locul acesta, fusese un rond cu flori şi un grilaj de fier între două ziduri", îşi amintise el. în acea noapte de august, când venise cu maşina, temându-se ca nu cumva Ileana să fi plecat deja la gară, o pisică sărise de pe zid în grădină şi se pierduse în întuneric. Avea atunci mănuşile negre, uscate, prăfuite, ciupite de molii; le ţinea în buzunar şi vâra mereu mâna să le atingă. Şi deodată îşi aminti că nu mai ştia ce făcuse cu mănuşile acelea; nici măcar nu ştia dacă erau sau nu ale Ilenei. „Te-ai ostenit degeaba, îi spusese ea atunci, pe stradă, în ploaie, adăpostiţi amândoi sub umbrela ei uriaşă; nu sunt ale mele..."
— Ţi-am spus asta? întrebă zâmbind Biriş. Nu mai mi-aduc aminte...
— Veneam din strada Batistei, continuă Ştefan, şi umblam prin ploaie, întocmai ca şi atunci, când mă întâlnisem cu Ileana. Atunci când am sărutat-o sub umbrelă...
Biriş îşi stinse ţigara şi-l privi încurcat, apoi îşi plecă repede ochii.
445
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Da, continuă Ştefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după
aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greşeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură. Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare şi, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înţeles cum a fost cu putinţă un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînţeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul şi Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă ?...
Apoi tăcu şi privi multă vreme pe fereastră. Norii se înălţaseră şi începuse să plouă mărunt, o pulbere fină care aburea pe nesimţite geamul.
— Vorbeai de Bursuc, rupse târziu tăcerea Biriş. Spuneai că ţi-ai adus aminte, că-ţi spusesem eu că era demoniac...
— Da, făcu Ştefan trezindu-se. Umblam prin ploaie şi mi-am adus aminte. E curios că tocmai atunci mi-am adus aminte. Când eram cu el în Moldova, şi mai ales la Zinca, nu mi-a trecut prin cap o singură clipă că ar putea fi demoniac. Uitasem ce-mi spuseseşi. Şi totuşi acolo, la Zinca, ar fi trebuit să văd că ar putea fi un Diavol. Mai ales atunci, când am simţit deodată că mă îndrept spre el şi că-mi tremură mâinile... Eram hotărât, reîncepu el după o lungă şovăire.
Apoi tăcu din nou, îşi trecu mâna peste frunte şi, apropiindu-se de şevalet, dădu la o parte pânza.
— In fond, cred că tot aici o voi regăsi. Când o visam, nopţile, şi mă trezeam cu imaginea ei în faţă, îmi spuneam că dacă m-aş reapuca de pictură...
Dar parcă se răzgândi şi acoperi din nou tabloul.
— Spuneai că ţi-ai adus aminte de Bursuc, încercă târziu Biriş să reia conversaţia.
— M-am dus totuşi să-l văd. îmi era puţin frică, nu ştiu nici eu de ce. în faţa chiliei era să mă întorc înapoi. Şi totuşi am bătut de trei ori. — Cine e? m-a întrebat. — Sunt eu, Viziru, i-am spus, apoi am intrat. Tocmai se spăla pe picioare. — Mie nu-mi place să fiu murdar ca alţi călugări, mi-a spus. Apoi şi-a întors capul spre mine şi m-a privit. Ce-ai rămas aşa, împietrit, lângă uşă? m-a întrebat. — Mi-e teamă să nu te deranjez, i-am spus. — Nu mă
deranjezi deloc, mi-a răspuns el. Dimpotrivă; de-abia acum văd că n-am ştergar. Caută un ştergar, trebuie să fie unul pe aici, prin chilie. Am început să caut, dar parcă nimeream tocmai în sertarele în care nu era. — Caută, domnule, mai repede, că se răceşte apa, mi-a strigat el. Şi atunci am găsit ştergarul şi i l-am adus.
M1RCEA ELIADE
446
Mi-am amintit din nou de ce-mi spuseseşi, că e demoniac, şi am început să râd. M-a privit, mirat, şi a început şi el să râdă. Am râs aşa amândoi câtva timp. Apoi mi-am adus aminte şi m-am trezit.
— De ce ţi-ai adus aminte ? îl întrebă Biriş, văzând că tăcerea se prelungeşte.
