— îţi jur şi acum, îţi jur încă o dată, şoptise Ştefan. îţi jur pe ce mi-a mai rămas pe lume, că asta e ultima noapte când te rog să mă laşi lângă tine, în maşina asta, adăugă el repede, în maşina asta... îţi jur...

Când lăsase din nou în urma lor ultimele lumini ale oraşului, Ileana spuse:

— Ştefan, povesteşte-mi ceva. Povesteşte-mi de copilăria ta. Povesteşte-mi despre arici şi despre fluturii de pădure. îmi place să te ascult povestindu-mi despre copilăria ta. îmi place să te închipui copil...

555

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Privise pe furiş la ceas.

— Curând, începu el deodată, ne vom despărţi. Ţi-am jurat. Am jurat pe tine şi am să mă ţin de cuvânt. Dar nu e judecător pe lume care să nu îngăduie, în afară de litera jurământului, încă alte, câteva, foarte puţine cuvinte. Am să te rog şi eu să nu mă întrerupi. Am foarte puţin să-ţi spun. Am să le spun în câteva cuvinte.

— E în felul tău, şopti Ileana zâmbind.

— Am fost nebun, spuse Ştefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am înţeles. Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început, de când te-am zărit, că te iubesc, că am să te iubesc toată viaţa.

— Ştefan! strigă speriată Ileana.

— ... că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă...

— Ştefan! strigă din nou Ileana, întorcând capul spre el.

— Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă...

Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei."

— Mi-ai jurat! auzi vocea sugrumată, deznădăjduită a Ilenei. Mi-ai jurat!... Fie-ţi măcar puţin milă de mine...

— Doar câteva cuvinte, se rugă el. Atenţie! strigă, speriat, o clipă în urmă. Dacă vrei, lasă-mă pe mine la volan...

— Nu, nu e nimic, nu-ţi fie teamă. Dar te rugasem să nu-mi mai vorbeşti... Dă-mi, te rog, o ţigară. Aprinde-mi-o tu.

Ştefan o aprinse, trase primul fum, apoi, tremurând i-o aşeză între buze.

— îmi place, e o gauloise, spuse încet Ileana. Vorbeşte-mi... Povesteşte-mi altceva... Iartă-mă că am ţipat. Mă

speriasem...

— Ileana, atenţie! strigă din nou Ştefan.

— Ţi-e frică? îl întrebă întorcând capul şi zâmbindu-i. Să nu-ţi fie frică. Sunt foarte calmă, am foarte mult sânge rece la volan...

„Dar nu e încă miezul nopţii, îşi repeta el în neştire. Aş mai avea timp să-i spun."

— Doar câteva cuvinte, începu el din nou, dar te rog, te implor, ascultă-mă. în curând, foarte curând, ne despărţim.

— E adevărat. Te ascult. Ştiu că ai să mă faci să sufăr şi că-mi voi aminti toată viaţa aceste câteva cuvinte, dar n-am putut să-ţi refuz niciodată nimic...

— Am fost orb. Am ştiut tot timpul că mi-ai fost ursită, dar n-am înţeles de ce... Ileana, dacă am să te rog... Ia seama! Ce faci?! Lasă-mă puţin pe mine la volan...

— Nu-ţi fie frică, îl linişti zâmbind Ileana. Dacă vrei, zvârle-mi ţigara... Luându-i-o, îi atinse mâna, şi începu să

tremure. I se păru că tremură şi

ea. „Trebuie să-i spun tot, trebuie să-i spun acum."

MIRCEA ELIADE

556

— Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea...

— Ştefan! strigă ea.

Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită.

— Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, d&-ce-am_fost ursiţi să ne iubinLfărâ^şă ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără_gă_ne întâlnim...

In bătaia farului maşinii care se apropia din faţă, o zări o clipă, o văzu cum plânge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii, adânc, neclintit, fără să vadă.

— Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine. Şi în după-amiaza asta, am înţeles de ce. Uitasem ceva, şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă...

Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri. „Ar trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să-i cad în genunchi şi s-o implor."

— ... Iubitul meu! o auzi şoptind.

— Aş vrea să ştii doar atât, începu el din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii...

— Iubitul meu! o mai auzi şoptind.

Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicea căscată în întuneric prăpastia, începu să tremure. „Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun..." Dar îl orbi farurile maşinii răsărite pe neaşteptate, din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.

BIBLIOTE'V* JUDEŢEANĂ „OCTAViAN GO€A"

1949-l954

Postfaţă

Citim în ultimele pagini din Noaptea de Sânziene: „Vreau să ştii tot. Vreau să ştii că, atunci când mi s-a părut pentru întâia dată că te iubesc, câteva săptămâni după ce te-am cunoscut şi mi s-a părut ridicol că te-aş putea iubi doar pentru că te văzusem de câteva ori, atunci în 1936, îmi repetam, ca să-mi bat joc de mine şi să mă trezesc, îmi repetam că e ridicol, că parcă ar fi ca în Tristan şi holda... Ştefan, pentru mine a fost ca în Tristan şi Isolda"... Mărturisirea are loc, 12 ani mai târziu, aproape de Royaumont, cu puţin timp înainte ca bărbatul şi femeia să cunoască — „într-o ultimă, nesfârşită clipă" — întreaga beautitudine după care tânjesc... Este vorba, se înţelege uşor, de moarte. Tristan şi Isolda se întâlnesc în această tragică plenitudine. Tristan se cheamă, în romanul lui Mircea Eliade, Ştefan Viziru şi este funcţionar la Ministerul Economiei, iar Isolda este Ileana Sideri, fiica unor proprietari agricoli din Zinca Moldovei, fiinţă misterioasă şi fugitivă. Drama lor este urmărită într-o naraţiune mitică amplă, cea mai complexă, pe care a scris-o Eliade.

Din Fragments d'un journal înţeleg că elaborarea ei a fost înceată şi chinuitoare. A durat cinci ani (1949-l954) şi a necesitat reveniri, cotopiri, redactări succesive. O carte grea şi .ambiţioasă. Este limpede (faptul reiese din roman şi din jurnal) că Eliade vrea să sintetizeze aici temele esenţiale ale literaturii sale şi să experimenteze o metodă epică majoră. Formula ei apare în jurnalul lui Ciru Partenie, dublul lui Ştefan Viziru, cel cu care este mereu confundat şi căruia îi ia logodnica. Partenie este scriitor şi, după moartea lui, Ştefan dă peste această

însemnare: „Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Nici unul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică.

Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile"... Mituri, semne, mesaj din labirint, ispitire sunt lucruri care se repetă

EUGEN SIMION