O ştie de mult.

Apoi, după încă un an, află că la Clinică se vorbeşte insistent de ei doi, de doctor şi de ea, de prietenia lor, mult prea intimă, suspectă. — Ar trebui să-l văd mai rar, îi spuse Walkiriei. îmi va fi greu, mă obişnuisem cu el, aveam nevoie de prietenia lui. A fost ca un sfânt... — Am impresia că te iubeşte, o întrerupse Walkiria, că e teribil de îndrăgostit de tine. — Nu, nu e asta, vorbi repede Ileana. E o altfel de dragoste, e o afecţiune de cu totul alt ordin. E altceva...

într-o seară, după cină, venise pe neaşteptate. Părea foarte tulburat. — Ileana, o întrebă, vrei să fii soţia mea?

Pălise deodată şi o privea adânc în ochi. — Dar, doctore... — Spune-mi Bernard, o întrerupse el. — E îngrozitor.

Claire..., începuse ea. — I-am spus, vorbi el repede. A trebuit să-i spun şi a înţeles. Ne despărţim. A plecat azi-dimineaţă, cu copiii... — E îngrozitor! strigase Deana. — Altminteri ar fi fost un infern, continuă el din ce în ce mai repede, am fi trăit o minciună, i-aş fi distrus viaţa şi ei şi, în cele din urmă, m-aş fi distrus şi pe mine... Vrei să fii soţia mea? o întrebă din nou. Oricare ar fi răspunsul tău, să ştii că înapoi nu mai mă pot întoarce. Nu pot trăi în minciună... — E îngrozitor! repetase Ileana. Claire...

— Roagă-l să nu mai insiste, îi spunea Walkiriei. Mi-e imposibil. Nu pot accepta. Nu-i pot spune Bernard, nu pot fi soţia lui. — Dar el te iubeşte, spunea Walkiria. S-a transcris divorţul. E ca un nebun, acum. Vrei să-l faci să

înnebunească de-a binelea? îl distrugi. îmi spuneai că-l iubeşti, că e singurul om pe care-l iubeşti şi că-l vei iubi toată viaţa, că a fost ca un sfânt cu tine... — Nu pot! spunea ea. Nu pot să-l mint...

Apoi i-a spus-o şi lui... — Nu pot să mint. Te iubesc prea mult ca să te mint. Dar ştii ce e în sufletul meu. Eşti omul pe care-l iubesc mai mult pe lume, eşti singurul, căci numai pe tante Alice o mai iubeam pe lume, şi acum nu mai e nici ea, dar nu pot să te mint, ştii ce e în sufletul meu... — Ţi se pare, îi spunea el luându-i mâna şi

păstrând-o în mâinile lui. Te lupţi cu o umbră, cu ceva care a murit de mult, dar te încăpăţânezi să-i dai viaţă, din propria ta imaginaţie, din sângele tău, dar nu mai e decât o umbră... — îl chem şi acum, nopţile, în somn, şopti ea deznădăjduită. — N-are nici o importanţă. Eu am strigat douăzeci de ani, în somn, numele pedagogului care m-a pălmuit o dată, copil, m-a pălmuit cu atâta putere, încât mi-a ţâşnit sângele. N-are absolut nici o importanţă...

S-au căsătorit în ianuarie 1946. Când, uneori, nopţile, se deştepta strigând, îl auzea pe el alături, mângâind-o. —

Te-ai speriat, îi spunea, ai visat urât...

— Ce bun eşti, îi spunea ea. Voia să-i ia mâna să i-o sărute, dar el i le trăgea repede, mâinile ei, şi i le săruta. —

Aş vrea să avem un copil, i-a spus el odată.

— Ce bun eşti, a şoptit ea. — Aş vrea să avem un copil, îi repeta el de-atunci. Şi, multe luni mai târziu, îi spusese: Probabil că tu încă nu eşti convinsă că trebuie să avem un copil, că avem amândoi nevoie de un copil, că, eu, cel puţin, am nevoie de un copil, că aştept un copil...

Uneori, nopţile, se trezea şi-l găsea lângă ea, privind-o, încercând să zâmbească, dar nereuşind întotdeauna, un zâmbet care începuse să obosească.

— Nu mi-e somn, îi spunea el. Nu pot să adorm... — Doctore! îi strigase ea o dată, nu eşti fericit. — Spune-mi Bernard, o implora el. învaţă-te să-mi spui Bernard. — Nu eşti fericit, repetase. Din cauza mea, din cauza mea...

Ar fi vrut să poată plânge, să-i poată arăta măcar atât, că plânge pentru el, plânge că nu l-a putut face fericit. Dar îşi simţea pleoapele fierbinţi, uscate, aspre, şi repeta întruna, fără să-l privească: din cauza mea, din cauza mea...

— Dar tu? o întrebase el odată. A întors capul şi l-a privit, parcă ar fi vrut să ghicească, să afle mai mult. — Eu?

A voit să zâmbească dar, fără să-şi dea seama, a ridicat din umeri. — Nu, acesta nu e un răspuns, a stăruit el. Eu ştiu ce te roade pe tine, te mistuie ca un cancer nevăzut, dar e absurd, e absurd, asta e numai în imaginaţia ta.

Trebuie să vrei şi tu puţin, trebuie să vrei să trăieşti. Nu ai absolut nimic altceva. Tu singură ai recunoscut că

Ştefan nu mai înseamnă nimic pentru tine, că e doar o umbră, pe care o nutreşti cu imaginaţia ta — dar acum trebuie să vrei, trebuie să vrei, trebuie să vrei şi tu...

— Ce are Bernard? o întreba Walkiria. Ce se întâmplă cu el?... Ileana, strigase ea odată, ce se întâmplă cu voi?

Nu vă mai iubiţi? — Ba da, ba da, o liniştise ea. E altceva. E obosit. Munceşte prea mult şi suferă de insomnii. I-am spus că trebuie să-şi ia o vacanţă, lungă, lungă, să mergem amândoi undeva, departe, departe... — Tu eşti nebună? o întrebase Walkiria. De ce plângi? — Nu, ţi se pare. Nu plâng. Dar îmi pare rău. Mi-era teamă că aşa va fi. Tu ştii foarte bine că n-am vrut, că m-am împotrivit, că, atât cât am putut, m-am împotrivit. îi spuneam:

„Doctore, nu trebuie să te desparţi. Pentru mine ai rămas un sfânt." „E absurd, îmi răspundea el. Acestea sunt imagini pe care ţi le proiectezi singură şi apoi crezi că există cu adevărat, că eu sunt aşa cum mă imaginezi tu, un sfânt Bernard..."

— Ce se întâmplă cu voi? o întreba mereu Walkiria. Ce se întâmplă cu Bernard? Am auzit pe un coleg de-al lui spunându-mi..., începuse ea odată.

— Nu vreau să aud, o întrerupse Ileana. Te rog, te implor, nu-mi spune nimic... Nopţile, îl auzea cum se plimbă

în odaia lui şi se trezea. îşi aprindea o ţigară şi o fuma fără gânduri, ascultându-i paşii în odaia de alături. Uneori, îl striga:

MIRCEA ELIADE

548

— Doctore, doctore! Intrând la ea, încerca întotdeauna să zâmbească. — îmi pare rău, începea ea. — Nu-i nimic, o liniştea el, nu-i nimic. — Dar ştii, dacă vrei tu, îi spusese într-o noapte, eu pot dispare. Aş fi fericită să pot face ceva pentru tine. Mă duc în ţară, în România. Şi de-acolo nu se mai poate întoarce nimeni. — Ileana, strigase el, speriat. Eşti nebună? Nu te am decât pe tine, nu trăiesc decât pentru tine...

în iarna aceea au fost pe Coasta de Azur, hotărâţi amândoi să pară fericiţi, să se bucure de vacanţă, de bogăţie.

Primăvara au fost în Sicilia. într-o seară, la Taormina, el o întrebă deodată: — Ştiai că Viziru e la Paris? Se plimbau în parc, şi Ileana se opri, foarte palidă, şi-l privi lung. — îl cheamă Viziru, nu e aşa? continuă el. Ştefan Viziru, fost consilier în Ministerul Economiei. M-am interesat printr-un coleg de Universitate, care e acum la Legaţia elveţiană de la Bucureşti. A fost foarte simplu. De altfel, ar fi trebuit să fac asta mai demult. Poate c-a fost o greşeală că n-am făcut-o mai demult... Ea continua să-l privească, palidă, mută. — Da, e la Paris. A fugit astă-vară, pe când se afla în misiune la Praga. Şi acum, iată ce m-am gândit... — Bernard! şopti ea, te rog, te implor... — Nu, draga mea, e foarte serios, stărui el, privind-o sever, rece, cercetător. Tu nu poţi trăi din cauza unei imagini, şi atunci e foarte simplu: trebuie să te duci să întâlneşti imaginea... — Bernard! se rugă ea. — Va trebui s-o întâlneşti, continuă el, ca să te convingi că Ştefan Viziru e o simplă imagine, că n-are nici viaţă, nici sânge, nici suflet, că supravieţuieşte doar pentru că o însufleţeşti tu... — Bernard! şopti ea din nou, rugătoare, apucându-i braţul. Apoi au tăcut amândoi, mult timp, fără să se privească.

— Trebuie să te grăbeşti, îi reamintea el mereu de-atunci. — E absurd! E ridicol! se apăra ea. Am jurat că n-are să mai mă vadă, că n-are să mă găsească chiar dacă m-ar căuta, în genunchi, până la capătul pământului... —

Astea sunt copilării, o întrerupea el. Trebuie să te grăbeşti. M-am interesat, e încă la Paris, dar nu mai putem aştepta multă vreme. S-ar putea să plece. E un simplu emigrant, acum. — E absurd! şoptea ea. — Am toată

încrederea în tine, îi spusese altădată. Ştiu ce se va întâmpla. Nu aştept decât asta: să-l întâlneşti, să te vindeci. —

Du-te cu Anne-Marie, i-a spus într-o zi. Du-te cu maşina... Şi, probabil, tot el aflase întâi de concertele de la

Royaumont şi aranjase prin consilierul cultural elveţian de la Paris să fie invitată Walkiria. — Acum, trebuie să te duci, stăruise. O conduci pe Anne-Marie, n-ai să fii singură. Rămâneţi câteva zile la Paris. îi cunosc adresa. îi scrii un pneumatic şi vă daţi întâlnire la o cafenea. Sau, nu e mai bine să vă întâlniţi într-o grădină, în Jardin du Luxembourg, bunăoară. îl rogi, insişti, să vină. Iar după două ceasuri, va veni Anne-Marie să te ia. — Seara, îţi telefonez să-mi povesteşti cum a decurs întâlnirea. Cred că am să-mi pot da seama dacă trebuie să-l mai vezi a doua oară...

549

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Şi deodată la începutul după-amiezei, au chemat-o la telefon. — Vă cere Lausanne, i-au spus. O căutase întâi, dimineaţa, la hotel; nu ştia că fusese invitată de director să dejuneze la Royaumont. — I-ai scris? a întrebat-o. —

încă nu.

— Bine ai făcut, o întrerupse precipitat. Nu mai e nevoie. M-am gândit bine: era o prostie... — N-am să-i scriu, şopti Ileana. — Dar am să-ţi fac o rugăminte, continuă el, o mare rugăminte... — Spune, şopti Ileana. — Nu ţi-am cerut niciodată nimic până acum, dar azi îţi cer lucrul acesta... — Spune, repetă Ileana.

— Poate că ai să zâmbeşti, ai să crezi că... — Ce e? întrebă tulburată Ileana, ce s-a întâmplat? — Nimic, doar că

mă simt teribil de nervos. N-am putut închide ochii toată noaptea. Am înţeles că am făcut o prostie, pe care am putea-o plăti foarte scump amândoi. Mă simt şi acum teribil de nervos. Cred că am palpitaţii... — Bernard! şopti ea. — Nu, nu e nimic grav, e doar din cauza insomniei. Dar am să te rog să vii, să pleci chiar acum. Dacă pleci chiar acum, ai putea ajunge înainte de miezul nopţii la frontieră. îţi pare rău că-ţi cer asta?

— Nu, şopti Ileana. Sunt fericită. — E adevărat? — Sunt fericită, repetă. Am să-ţi spun acasă de ce sunt fericită.

— Ileana! e pentru prima dată că te aud spunând cuvântul ăsta. — Sunt fericită, şopti ea încă o dată. —

Dragostea mea! îl mai auzi, foarte emoţionat.

— Povesteşte-mi, îl îndemna ea la răstimpuri, speriată parcă de tăcerea care împietrea între ei.

Privea tot înainte. Şoseaua se întindea dreaptă, nesfârşită, urcând uşor printre plopii rari. Soarele asfinţea foarte aproape de ei, după colină.

— îmi este foarte greu să-ţi vorbesc despre mine, începu târziu Ştefan. Cred că cunoşti esenţialul. Restul nu e interesant.