Primele cuvinte pe care i le spusese. Ştiuse şi atunci de maşină, dar nu-i spusese de la început. îi vorbise de bălţi, de arborii pe care-i sădise când era în liceu, de arici, de cerurile care se deschid în noaptea de Sânziene. Dar ştiuse şi atunci, de la început, de maşină.

— Era întocmai ca asta, continuă. Aveai un lanţ mic cu chei yale şi alte câteva cheiţe...

Cu un efort, izbuti să zâmbească şi o privi în ochi.

— N-a fost o nălucire. A fost aievea...

Mulţi ani, nu îndrăznise să-şi amintească noaptea de la Busacco. Parcă ar fi fost un timp împietrit, transformat în chip misterios într-un fel de fortăreaţă cu ziduri înalte de piatră. Când, luată de gânduri, se întorcea în trecut, zărea de departe zidurile nopţii de la Busacco, şi le ocolea, fugind, cufundându-se mai adânc în amintire, regăsind casa de pescari de la Cascaes, regăsind ultimii ani petrecuţi în strada Batistei sau, şi mai departe, vacanţele de la Zinca, verile copilăriei ei. Timpul împietrit luase înfăţişarea camerei de la Busacco: o cameră

sinistră, ca încăperea în care tocmai murise cineva, dar în care nu fuseseră încă aduse coroanele şi draperiile negre. începuse să se îmbrace: „Nu tremur! îşi repetase necontenit. Nu tremur!..." Când maşina ieşise încet din curtea hotelului şi pătrunsese în pădure, şi zări zdrenţele de ceaţă atârnând printre arbori ca nişte giulgiuri mohorâte, simţise o zădărnicie fără nume, ca şi cum viaţa s-ar fi stins deodată pretutindeni în jurul ei. „Nu plâng, îşi repeta, nu plâng."

— Când te-am zărit atunci, la Băneasa, de departe, am ştiut că veniseşi cu maşina. Nu eram nebun. N-a fost o nălucire. Era exact maşina asta...

Entrocamento, Madrid, telegrama către Walkiria, ceasurile petrecute în sala de aşteptare a gării din Madrid, cu privirile ascunse în ziare, nu cumva s-o recunoască cineva de la Legaţie. Apoi, noaptea în wagon-lits, până la Barcelona. — Est-ce que Madame deşire encore quelque chosel o întrebase stewardul.

— Ştiam că am să te găsesc. Am fost şi la Zinca. Oamenii au ars conacul, Marina murise, dar ştiam că am să te găsesc.

Ileana îl privise necontenit în ochi, speriată, parcă i-ar fi fost teamă că va spune altceva, că va rosti alte cuvinte.

— Ştiam, reluă Ştefan. După ce-am înţeles tot ce s-a întâmplat şi am aflat cine a fost doamna Zissu...

Tăcu, tulburându-se deodată. Ea se smulse de lângă maşină, făcu câţiva paşi şi se aşeză pe iarbă, la marginea aleii. îşi prinse genunchii în braţe şi-şi plecă fruntea. El se apropie încet, parcă cu teamă. I se păru că plânge, şi rămase în picioare în faţa ei, intimidat.

Uneori, nopţile, o trezea deznădejdea. „Nu am nimic de la el, nu mi-a rămas nimic." Ar fi vrut să poată plânge, şi gemea apăsându-şi perna pe gură ca să

541

NOAPTEA DE SÂNZIENE

n-o audă Walkiria. O auzea, totuşi, şi câteva minute în urmă ciocănea uşor şi intra, încurcată, cu privirile ei speriate, neştiind ce cuvânt îi va spune întâi. „Nu mi-a rămas nimic, gemea Ileana. Aş fi vrut să am ceva de la el,

măcar o floare, sau o batistă, sau un plic cu adresa scrisă de el, orice, ceva care să fi fost al lui..." Apoi, într-o noapte îi spusese: „Aş vrea să am un copil. Sper să am un copil. Repetase de-atunci întruna: Am să am un copil..." De la Lisabona, prietena îi scria aproape în fiecare zi. îi scria că Ştefan îi trimisese de mai multe ori flori, o căutase la Cascaes, telefonase la Madrid. Apoi îi scrisese că luase avionul pentru Bucureşti. „Are să se ducă la tante Alice, îşi spuse Ileana. Are să afle unde sunt. în câteva zile va fi aici. Va veni cu un bucheţel de lăcrămioare, cu părul ud de ploaie, fără macferlan, va suna, cu bucheţelul de lăcrămioare, în ploaie, şi-i voi deschide eu uşa şi ne vom privi. îmi va zâmbi." îi spunea Walkiriei: „Aşa face întotdeauna. Dispare câteva săptămâni, câteva luni, apoi apare pe neaşteptate, cu un bucheţel de flori în mână, sub ploaie, şi zâmbeşte încurcat, ca un copil." Apoi adăuga, repede: „Vreau un copil de la el. Aştept un copil..."

— Ştefan, şopti ea târziu, fără să-şi ridice ochii, ce vrei de la mine?

Se lăsă repede în iarbă lângă ea şi o privi lung, speriat, fără să îndrăznească s-o atingă.

— Ce vrei de la mine? şopti ea.

— Ileana, strigă, sunt eu, Ştefan! Te-am căutat. Ştiam că am să te găsesc...

Dar se auzi vorbind şi i se păru că vorbele lui sunt rănite, neputincioase, ca şi cum ar fi fost spuse de altcineva în locul lui, de cineva care ar fi încercat să-l imite şi nu izbutea, pentru că un foarte uşor, aproape imperceptibil sunet fals îl trăda chiar în clipa când rostea cuvintele.

— Sunt eu, Ştefan! repetă speriat.

în iarna aceea a aşteptat mereu. Tante Alice îi scria cu regularitate. Nu pomenea nimic de Ştefan, şi într-o zi Ileana se hotărî s-o întrebe. Târziu, îi răspunse: „Am auzit că e pe front, în Rusia..."

— Sunt eu! îl auzi din nou.

Fuma necontenit. Rămânea tot timpul în odaia ei, privind spre lac, şi de câte ori intra Walkiria o găsea fumând.

Se ducea întâi să deschisă fereastra. — Ştiam de la început că aşa va fi, spunea Ileana. Ştiam că nu voi avea un copil. Ştiam că nu-mi va rămâne nimic de la el. Am ştiut asta de când l-am văzut. Din clipa când l-am zărit în pădure, am ştiut că aşa va fi, că nu voi avea nimic de la el, că aşa mi-a fost ursita: să n-am nimic... — Ileana! îi strigase într-o noapte Walkiria, parcă speriindu-se deodată de strigătul ei, tu n-ai să poţi trăi fără el. Du~te după

el în ţară, du-te şi-l caută. — Probabil că a murit în Rusia, răspunsese atunci. Pentru mine, în orice caz a murit: dacă nu s-a dus să mă

MIRCEA ELIADE

542

543

caute la tante Alice, înseamnă că am murit pentru el, deci a murit şi el pentru mine. Şi nu mi-a rămas nimic de la el, nici măcar un plic cu adresa scrisă de mâna lui...

Când intra, o găsea întinsă pe divan, fumând. — Mi-a spus doar de trei ori că mă iubeşte. De trei ori în şase ani.

îmi vorbea mai mult de Vădastra şi de doamna Zissu. îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să

dispară la miezul nopţii, de camera Samba şi de cerurile care s-ar putea deschide. îmi vorbea despre tot, chiar şi de război şi de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodată. Nici măcar nu ştiu dacă m-a iubit. Spunea doar că i-am fost ursită. Eu l-am iubit de cum l-am zărit. Umbla în pădure în urma mea şi am întors capul şi atunci am ştiut că este el, că pe omul acesta am să-l iubesc toată viaţa. Am ştiut, dar n-am vrut să

recunosc. Era căsătorit, îşi adora soţia, curând au avut şi un copil, dar eu ştiam că pe el am să-l iubesc toată viaţa, deşi nu voiam să recunosc. Am încercat totul ca să-l uit. Şi poate, totuşi, până la urmă l-aş fi uitat, dacă nu reapărea pe neaşteptate în viaţa mea. Pe neaşteptate, venea să mă vadă sau îmi telefona, şi atunci înţelegeam că

nu-l uitasem încă, dar nu voiam să recunosc. — Ileana! îi spusese Walkiria apropiindu-se şi luându-i mâna, du-te şi-l caută. — Are să mă caute el, strigase sărind deodată de pe divan, are să mă caute în genunchi până la capătul pământului şi n-are să mă găsească. Dacă n-a murit în Rusia, are să mă caute tot restul vieţii, dar n-are să mai mă

găsească. Aş fi vrut doar să am un copil de la el...

— Ileana, ce se întâmplă cu tine? o întrebă Ştefan coborând brusc vocea, ca şi cum, de teamă să nu-l trădeze, nu mai îndrăznea să se încreadă în ea, mulţumindu-se să şoptească.

„Aş fi vrut să am un copil", îşi repeta de câte ori voia să plângă. Izbutea să plângă numai când îşi spunea lucrul acesta, că ar fi putut avea un copil de la Ştefan şi nu l-a avut. Walkiria o auzea plângând, cu perna la gură, şi atunci se ridica din pat, dar şovăia şi începea să aştepte, intimidată, nestiind dacă ar trebui să se ducă la ea s-o mângâie, sau să aştepte. Apoi, într-o dimineaţă, Ileana îi spuse: — Sper că n-a murit, şi atunci trebuie să trăiesc şi eu, să mă răzbun. Vreau doar atât: să am un copil de la el şi să mă răzbun. Nu cer decât atât de la viaţă. E mult, Walkiria? Nu cer decât să am un copil de la el şi să mă răzbun...

— Ştiam că aşa se va întâmpla, şopti el.

îi zărise verigheta, dar o privise fără s-o vadă, silindu-se să n-o vadă, izbutind să n-o mai vadă. Se apropie mai mult de ea.

— Am fost la Zinca, începu târziu, cu teamă, încercând să scape de propria lui voce, să se despartă de ea, să o smulgă din el şi să o zvârle undeva în urma lui, ca să poată rămâne, în sfârşit, singur cu Ileana.

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Dar i se păru deodată zadarnic şi tăcu. Totul i se păru în acea clipă zadarnic. Văzu din nou verigheta în degetul Ilenei, şi luciul acela aburit de aur cald i se păru zadarnic. întoarse capul şi privi încă o dată maşina. Aşadar,

aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci maşina. Ea îi era ursită, nu Ileana. Simţi cum i se scurge sângele, cum i se risipeşte în pământ. Era întocmai aşa cum o văzuse el, şi semăna totuşi cu toate celelalte, semăna cu maşina pe care o descoperise în noaptea Anului Nou, aproape îngropată sub zăpadă, în timp ce Ioana îl aştepta nerăbdătoare, cu gândul la petrecerea care începuse deja în casa de la Cotroceni; semăna cu maşina pe care o pictase el şi cu cea pe care i se păruse că a zărit-o, răsturnată, în drum spre Ciuc, când o auzise pe Ileana: Logodnicul meu... Poate mai trăieşte..., semăna cu imaginea maşinii răsturnate de ciclon, undeva între Lisabona şi Estoril, pe şoseaua bătută de valuri, maşina pe care el nu o văzuse niciodată, dar pe care o ghicise din cuvintele lui Filimon: Mon cher, era o maşină, răsturnată acolo, tnchipuieşte-ţi, mon cher, răsturnată de valuri pe şosea...

(şi poate viaţa lui ar fi curs altfel dacă Filimon nu i-ar fi povestit plimbarea pe care o făcuse după ciclon, poate că

ar fi rămas încă multă vreme prins în vraja Circei, a Stellei Zissu, căci fără îndoială fusese fermecat, nu se mai putea despărţi de ea, ar fi plecat cu ea la New York, continuând să-i spună că n-o iubeşte, continuând să-i vorbească de Ioana şi de Ileana, dar incapabil să se smulgă din vraja ei, urmărind-o pretutindeni, aşteptând, cu teamă, s-o vadă apropiindu-se de el cu gura întredeschisă şi foarte roşie, cu dinţii albi, strălucind ameninţători...).

Era aceeaşi maşină.

—Trebuie să plec, spuse Ileana deodată, ridicându-se din iarbă. Am întârziat deja prea mult. Trebuie să ajung în noaptea asta la Lausanne.