— Povesteşte-mi, îl îndemnă ea. Reaminteşte-mi esenţialul.

— Cred că-l cunoşti. Este înspăimântător de simplu. Se reduce la un nume şi o imagine, atât. O imagine...

— O imagine, repetă tulburată Ileana.

— Da. Am făcut socoteala, am rămas cu mania aceasta a socotelilor. Aproape 14 ani am fost obsedat de un nume: doamna Zissu. Şi 12 ani, exact 12 ani, am fost obsedat de o imagine: o maşină...

— înţeleg, şopti Ileana cu privirile foarte departe înaintea ei, dincolo de şoseaua nesfârşită.

— Nu cred că înţelegi, spuse Ştefan încercând să zâmbească. Până ieri nu înţelesesem nici eu. Până ieri... Nu, mai exact: până acum câteva ceasuri.

— Ştiu, spuse Ileana. E vorba de maşină. De când te-am cunoscut, a fost vorba de maşină. întotdeauna a fost vorba de o maşină. O imagine. Fără viaţă, fără sânge, fără suflet. O imagine.

— Da, o imagine, repetă Ştefan. Dar acum am înţeles.

MIRCEA ELIADE

550

„Poate că ar trebui să încerc din nou să-i spun. Mai avem încă timp. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Are viaţa ei."

— O imagine, reluă Ileana visătoare. Nu te-ai schimbat. O nălucire în care n-ai crezut nici tu la început, dar în care te-ai încăpăţânat să crezi, cu furie, cu deznădejde, nutrind-o din propria ta viaţă, dându-i sângele şi sufletul tău ca s-o faci să trăiască, s-o faci să rămână acolo, în faţa ta, lângă tine, întotdeauna lângă tine, până când... Până

când ai crezut că nu mai poţi trăi fără ea, că imaginea aceea e viaţa ta, norocul tău, fericirea ta, destinul tău...

— Da, aşa a fost, spuse Ştefan. Dar am înţeles de ce...

— O simplă imagine, continuă Ileana. O nălucire. Şi pentru ea, ţi-ai distrus viaţa, ai făcut să sufere pe cei care-ţi erau scumpi, le-ai distrus şi lor viaţa.

— Da, aşa a fost. Toţi oamenii îşi ratează viaţa. în afară de sfinţi.

— De ce-mi spui asta? îl întrerupse Ileana tulburându-se. De ce-mi vorbeşti mereu de sfinţi? de când ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinţi. De ce? de ce?

Şoseaua ieşise dintre şirurile de plopi rari şi ocolea acum poalele unui deal cu vii.

— Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru că aveam şi eu, ca toţi, nostalgia unei existenţe fără rupturi.

Numai un sfânt poate trăi în timp şi totodată în afara timpului, în eternitate. Numai o asemenea existenţă plenară, rotundă...

— O imagine şi un nume, îl întrerupse din nou Ileana. Un nume pe care l-ai auzit odată, de mult, printr-un perete...

— Nu era chiar un simplu perete, ca oricare altul. Era...

— Ştiu, făcea parte din camera secretă. L-ai auzit acolo, în sanctuar...

— Nu era un sanctuar. Era pur şi simplu camera mea secretă.

— Un sanctuar pe care ţi-l creaseşi singur, cu imaginaţia ta, continuă Ileana deznădăjduită. O imagine pe care ai suprapus-o unei alte imagini, a camerei Sambo din copilăria ta. Şi din cauza numelui şi a imaginilor astea, ţi-ai distrus viaţa. Ai trăit o nălucire şi ţi-ai distrus viaţa.

— Da, dar acum am înţeles de ce. Am aflat cine a fost doamna Zissu. A iubit-o Partenie. Şi înaintea lui, a iubit-o Mitică Porumbache. Şi înaintea lui...

Şovăi. „Căpitan Sideri, eşti sub arest!"

— Ştefan! şopti ea deodată fără să întoarcă capul, continuând să privească drept înaintea ei, peste şosea. îmi pare rău că ţi-o spun: mă doare, mi se rupe inima de milă, mi-e teribil de milă de tine...

— Da, înţeleg, spuse Ştefan.

Pe aici, prin pădurea de fagi şi platini, seara părea mai înaintată, parcă ar fi fost deja noapte.

551

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Povesteşte-mi, îl îndemnă din nou Ileana. Nu mai avem mult de stat împreună. Povesteşte-mi...

— Miroase ca pe la noi, spuse Ştefan. Parcă am fi într-o pădure de la noi.

— E adevărat, vorbi Ileana coborând deodată glasul. La început nu-mi dădeam seama, dar aşa e: e un miros de pădure ca la noi...

— E ca la noi, repetă Ştefan.

— Da, e adevărat, şopti Ileana. Aşa era...

— Dar nu la Zinca, reluă târziu Ştefan. Nu aveţi păduri aşa de mari acolo, la Zinca.

— Era şi-acolo o pădure mare, bătrână, dar era mai departe. Era după pământul lui tante Cecile. îmi aduc foarte bine aminte.

— Acum nu a mai rămas nimic. Au tăiat-o oamenii. Au tăiat-o în iarna când au ars şi conacul. A fost o iarnă

foarte grea. Au murit mulţi de ger, de tifos, de foamete.

— Ştiu, şopti Ileana. Am auzit.

„Căpitan Sideri, eşti sub arest!", îşi aminti Ştefan. „Ar trebui să-i spun. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Ea are viaţa ei."

Restaurantul fusese ridicat chiar lângă moară şi mesele erau înşiruite pe malul gârlei, sub bolţile de iederă şi glicină.

— Seamănă parcă cu ceva, începu Ştefan. Cu ceva cunoscut. Dar nu-mi aduc aminte cu ce...

— Da, e adevărat. Seamănă cu ceva cunoscut, de la noi...

— Nu izbutesc să-mi aduc aminte cu ce, reîncepu târziu Ştefan, după o lungă tăcere.

— Nu te mai gândi, îl întrerupse Ileana, zâmbind. Nu-ţi mai aminti mereu, ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trăi mereu în trecut... i

<— E adevărat. Acesta e păcatul nostru cel mai mare, că nu putem trăi în \ prezent. Numai sfinţii trăiesc necontenit în prezent... *

Ileana îl privi lung, zâmbi din nou, şi-şi stinse absentă ţigara în scrumieră, îşi opri o clipă ochii şi descifra literele: Souvenir...