— în salon, spuse ea. îl putem culca în salon, îi putem face patul acolo...
— Vă mulţumesc, se înclină Bibicescu, vă mulţumesc din suflet, stimată doamnă... Dacă s-ar putea, aş vrea o cameră retrasă, unde să mă pot concentra. Cred că am să scriu o capodoperă, adăugă el rotindu-şi din nou privirile în jurul mesei.
Irina ieşise pe nesimţite şi se întoarse cu o tavă pe care se afla o farfurie cu supă şi nişte legume fierte. Bibicescu o privi cum îi aşază tacâmul, apoi se trezi că mănâncă. învăţătorul îi umplu paharul cu vin şi ciocniră cu toţii.
— Dacă o să-mi daţi voie, începu Bibicescu, am să vă citesc din când în când, serile, în jurul mesei acesteia, câteva scene. Scriu o piesă de teatru. Nu e prima mea piesă, dar de data aceasta sunt sigur că voi scrie o capodoperă.
435
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Dacă n-ar fi încă un mare secret, v-aş putea spune şi pentru ce teatru o scriu. Dar poate că am să vă spun mai târziu, adăugă după o clipă, visător.
A doua zi Mişu Weismann veni cu maşina în strada Măcelari. Coborî grăbit cu o valiză încărcată.
— N-a dormit aici, îi spuse doamna Porumbache. Ne-a fost teamă. I-a fost teamă lui Petrică să nu-l caute poliţia, că ştie că sunt prieteni. N-am închis ochii toată noaptea. Tot aşteptam să vină să-l caute...
— Nu vine nimeni, spuse Weismann. Am avut eu grijă... Lăsă valiza pe coridor şi intră în odaia lui Biriş.
— Să n-aveţi nici o teamă, continuă el jovial, ştergându-se cu batista pe frunte. Am aranjat şi cu Poliţia. Nu va fi căutat.
— Mi-am închipuit eu, făcu Biriş zâmbind. Mi-am închipuit că şi urmărirea aceasta e cam tot atât de reală cât şi boala lui de inimă...
— Te înşeli, îl întrerupse Weismann. Chestia cu inima este, evident, o obsesie a lui. Dar a fost ieri anchetat de Poliţie şi risca să fie arestat. E întotdeauna mai greu să scapi pe cineva după ce-a fost arestat. A făcut foarte bine că s-a ascuns. Mi-a lăsat timp să aranjez lucrurile. Nu pot să-ţi spun mai mult, dar dosarul lui e destul de încărcat...
Se aşezase pe scaun şi continua să se şteargă cu batista pe obraz.
— A fost denunţat, reîncepu după o pauză. O să aflăm într-o zi de cine. Probabil vreun coleg, căci sunt toţi geloşi pe el. Nu e vina lui dacă are geniu, încearcă toţi să-l distrugă.
Rămase o clipă gânditor.
— Cât timp poate rămâne la Irina? îl întrebă deodată, tresărind. Roag-o din partea mea să-l ţină măcar o săptămână. între timp, aranjez şi-l mut într-altă parte. Când ai să te duci să-l vezi, să-i spui că am să trec la începutul săptămânii viitoare, pe seară. Nu mă duc acum, pentru că poate sunt şi eu urmărit. Trebuie să fim prudenţi, măcar câteva zile. Pe urmă, aranjez eu lucrurile...
— N-am să mă pot duce, spuse Biriş. Nu mă simt prea bine. Weismann îl privi încurcat.
— Ar trebui să mai stai câtva timp la Moroeni, în sanatoriu, spuse. Iar ai slăbit...
Biriş tăcu, continuând să fumeze.
— Trimite-i vorbă prin doamna Porumbache, reluă Mişu. Spune-i să aibă răbdare, că totul se aranjează. Să n-aibă nici o grijă de hârtii, de manuscrise, pentru că sunt la adăpost, şi foarte curând va fi aşa cum vrea el. Ştie el despre ce e vorba, adăugă zâmbind. Spune-i doar atât: să n-aibă grijă de hârtii. Şi îndată ce termină piesa, s-o copieze şi să mi-o trimită. Sau nu; mai bine să m-aştepte pe mine. Am să vin pe la începutul săptămânii viitoare şi am să-i iau piesa,
MIRCEA ELIADE
436
dacă o va termina până atunci. Am o ocazie unică, săptămâna viitoare; ştie el despre ce e vorba...
Biriş îl ascultase concentrat, silindu-se să înţeleagă. Voi să spună ceva, dar Mişu Weismann nu-i lăsă timp.
— îl mai vezi pe Viziru? îl întrebă coborând puţin glasul.
— Nu l-am mai văzut cam de mult. Dar acum ştiu unde stă. Am să trec pe la el îndată ce mă voi înzdrăveni.
— Spune-i să păstreze contactul cu Bursuc, făcu Weismann coborând şi mai mult glasul. E foarte important.
Avem nevoie de Bursuc. Să continue să-l vadă, să stea cu el de vorbă, să-l descoasă... Spune-i că e un lucru foarte important...
Biriş începu să zâmbească.
— Nu înţeleg nimic, dar am să-i spun. Nu ştiu despre ce contact poate fi vorba...
— L-a văzut astă-vară în Moldova, îl întrerupse Weismann. Au stat împreună o săptămână şi au rămas prieteni.
E foarte important. Avem nevoie de Bursuc...
Din seara când venise, Bibicescu scria mereu. în timpul zilei, nu mai intra nimeni la el. Irina venea dimineţile, cu ceaiul, şi avea grijă să-l anunţe, bătându-i în uşă cu un sfert de ceas înainte de fiecare masă, ca să aibă timp să-şi sfârşească în linişte pagina începută.
— O sută cincizeci de pagini! izbucni într-o seară Bibicescu după ce se aşeză la masă.
Trecuse o săptămână de când venise.
— Trebuie să vă gândiţi că fiecare pagină a fost scrisă şi rescrisă de cel puţin trei ori. Asta înseamnă 450 de pagini, deci mai mult de 60 pagini pe zi. Ce spui, domnu' Vasile? se întoarse el spre învăţător.
— Un al doilea Nicolai Iorga, rosti învăţătorul cu evlavie. De-abia aşteptăm să ne-o citiţi, s-o admirăm şi noi...
Bibicescu începu să mănânce, prelungind într-adins tăcerea, cu un zâmbet misterios. Apoi ridică brusc capul şi-şi roti privirile în jurul mesei.
— Primele două acte sunt deja scrise. Dacă sunteţi de acord, şi nu vă deranjează prea mult, am să vi le citesc astă-seară, după cină...
