— Ştefan, spuse, eşti neschimbat. Ai rămas acelaşi.

— Am îmbătrânit.

— Nu. N-ai îmbătrânit. N-ai să poţi îmbătrâni niciodată...

— Este extraordinar cum apa asta care curge, apa asta de moară care cade şi curge, îmi aduce aminte de ceva...

— Da, şi mie. Este neasemuit de frumos... Şi noaptea este neasemuit de frumoasă... Totul e foarte frumos...

„Ar trebui să-i spun acum. Ea are viaţa ei."

MIRCEA ELIADE

552

— Ileana! începu tulburându-se brusc, dacă am să te rog ceva, dar am să te implor să mă asculţi, până la urmă, să nu mă întrerupi...

— Nu, Ştefan, îl întrerupse ea, nu-mi spune nimic. E mai bine aşa. E mult mai bine aşa.

— Nu, nu m-ai înţeles. Vreau să-ţi spun cu totul altceva, ceva care n-are nici o legătură cu mine, sau, dacă vrei, are doar o foarte neînsemnată legătură cu mine, dar e ceva care te priveşte numai pe tine...

— Te rog, Ştefan! şopti ea cu o privire speriată. Te rog!...

— ... Ceva care e al tău, e numai al tău, e vorba de viaţa ta...

— Atunci plec, spuse deodată Ileana.

— ... de viitorul tău...

Dădu să se ridice din scaun, dar Ştefan îi prinse braţul şi o opri.

— Bine, te ascult, nu mai spun nimic. Rămâi, te rog, rămâi...

Ileana îl privi din nou în ochi, apoi întinse mâna şi şi-o lăsă pe braţul lui.

— Nu te supăra, Ştefan, nu voiam să te mâhnesc. Dar e mai bine aşa... E aşa de frumos aici, reluă după o clipă.

îmi pare rău că nu putem sta mai mult. Dar nu vreau să mă gândesc la plecare. E aşa de frumos. E o noapte aşa de frumoasă...

— Seamănă cu ceva, spuse Ştefan, şi zâmbi împăcat. Mai avem timp, adăugă târziu.

îşi privi deodată ceasul, apoi păli. întinse repede mâna, apucă paharul care rămăsese aproape neatins în faţa ei, şi bău.

— E târziu, spuse. în zece, cinsprezece minute trebuie să plecăm. Ne despărţim...

Avea o voce gravă, înecată, parcă toată tăria i-ar fi fost sorbită de gâlgâitul implacabil al apei.

— Aş vrea să-ţi spun ceva. Dar aş vrea să fiu sigură că ai să mă asculţi, că n-ai să mă întrerupi, orice ţi-aş

spune... Ştefan, reluă ea repede, ţie ce ţi-a rămas mai scump pe lume?...

— Tu, şopti el, plecându-şi privirile. Iartă-mă că ţi-o spun.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, n-are importanţă, vorbi repede Ileana. Am să te rog să-mi juri pe ce ţi-a rămas mai scump în lume. Vreau să-mi juri că ai să faci ce am să te rog eu. îmi juri?

întoarse capul spre el şi-l privi, şi în acea clipă Ştefan o regăsi întreagă, aşa cum era ea, aşa cum fusese întotdeauna, de când au început să meargă alături prin iarbă, şi ea clătina la răstimpuri capul şi repeta, zâmbind:

„Nu înţeleg. Nu te înţeleg. Poate că spui lucruri foarte interesante, dar nu înţeleg."

— Jur, spuse el. E absurd ce fac, adăugă repede.

553

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mi-ai jurat, Ştefan, ai jurat pe mine, îl întrerupse Ileana. Nu mai e nimic de făcut... Şi acum iată ce te rog. Să

nu mai mă cauţi, să nu te mai gândeşti la mine, sau să te gândeşti ca la cineva care a murit de mult. Aşa s-a întâmplat cu mine: am murit de mult. Adu-ţi aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gândi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cât timp va voi Dumnezeu...

— Dumnezeu, repetă foarte încet Ştefan.

— Am să te rog să mă uiţi, continuă Ileana. Dar înainte de a mă uita, aş vrea să mai afli un lucru. Nu ţi-l spun ca să te chinui, ca să te fac să regreţi toate câte s-ar fi putut întâmpla şi nu s-au întâmplat. Poate că tu n-ai avut nici o vină. N-a fost nici vina mea că te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de tine, m-am îndrăgostit şi nu te-am putut uita. Aşa am fost ursită. Când m-am născut, probabil că a venit o ursitoare care nu fusese poftită, şi mi-a ursit nenoroc. Ascultă-mă, te rog, înălţă ea speriată mâna ca să-l oprească, mi-ai jurat că ai să mă asculţi... Aşa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nici o vină. Dar aş vrea să ştii lucrul acesta: că eu am rămas credincioasă

ursitei mele. Te-am lăsat să crezi că nu te mai iubesc. Am minţit. N-am încetat o clipă să te iubesc. Poate n-am voit întotdeauna asta, dar aşa a fost: te-am iubit de când te-am zărit pentru prima oară, acum doisprezece ani, în pădurea de la Băneasa, şi te iubesc şi astăzi. Am fost blestemată să te iubesc. Te voi iubi probabil până în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă cincizeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii mei vor avea şi ei copii, şi peste cincizeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-l strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan! şi-ţi voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decât pe tine. Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrăinată printre străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc în româneşte... Nu mă întrerupe, te rog! strigă ea cu deznădejde, mi-ai jurat că ai să mă asculţi. Lasă-mă să-ţi spun tot. Vreau să ştii tot. Vreau să ştii că, atunci când mi s-a părut pentru întâia dată că te iubesc, câteva săptămâni după ce te-am cunoscut, şi mi s-a părut ridicol că te-aş putea iubi doar pentru că te văzusem de câteva ori, atunci în 1936, îmi repetam, ca să-mi bat joc de mine şi să mă trezesc, îmi repetam că e ridicol, că parcă ar fi ca în Tristan şi Isolda... Ştefan, pentru mine a fost ca în Tristan şi holda. în noaptea aceea mi-ai dat, poate fără să vrei, poate fără să ştii, mi-ai dat să beau o otravă, mi-ai otrăvit sângele, mi-ai otrăvit sufletul, şi eu n-am mai trăit decât pentru tine, n-am mai trăit ca oamenii vii şi trezi, ci aşa cum trăiesc umbrele, cum poate că trăiesc morţii, numai din amintiri, am trăit din bietele mele amintiri, MIRCEA ELIADE

554

din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de oră pe care mi le dădeai tu, apărând cu un bucheţel de lăcrămioare ca să-mi spui că eşti îndrăgostit de mine, dar îmi spuneai asta o dată, cel mult de două ori pe an, şi în restul preţioaselor minute pe care mi le dăruiai, îmi vorbeai de maşina cu care ar fi trebuit să vin şi n-am venit...

— Deana! e maşina asta] şopti Ştefan plecându-se spre ea şi apucându-i deznădăjduit mâna.

— Te rog, lasă-mă, lasă-mă să termin! spuse trăgându-şi speriată mâna din mâna lui. Ai jurat pe mine că ai să

mă laşi să termin... Tu, inima mea, norocul meu, zburătorul meu, veneai de câteva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumătate de ceas, şi-mi vorbeai de maşina care trebuia să dispară la miezul nopţii sau de tainele doamnei Zissu... Ştefan, şopti ea privindu-l în ochi, silindu-se să zâmbească, dacă ai să mă mai iubeşti vreodată, dacă ai să mai iubeşti vreodată, să nu mai faci aşa. E groaznic. în doisprezece ani, am trăit din amintirea câtorva ceasuri. Dacă aş aduna toate orele şi minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi şi o noapte. Am trăit din ele, aşa cum trăiesc umbrele din amintirea unei vieţi întregi şi pline... Mi-ai dat să beau o otravă, Ştefan. N-ai ştiut nici tu ce faci...

— Ileana, şopti Ştefan. Aş vrea să...

— Ai jurat pe mine, Ştefan, îl întrerupse ea. Mi-ai jurat că ai să faci ce-am să te rog eu. Şi te rog doar atât, să nu spui nimic. Lasă-mă doar să te privesc. Nu mai avem mult de stat împreună. Lasă-mă doar să te privesc...

îi spusese:

— Am să te las la gară. Am să te las la prima gară. Probabil că ai un tren înainte de miezul nopţii pentru Paris.

— Ileana, începuse Ştefan.

— Mi-ai jurat, Ştefan! îl întrerupse ea. Ai jurat pe mine că ai să mă asculţi, că n-ai să mă mai cauţi niciodată, că

ai să te gândeşti la mine ca la cineva care a murit demult...