Cheamă pe diavol de partea dumitale şi ia-te la trântă cu Dumnezeu! Fă ceval strigă el din nou exasperat.
Ştefan îl privea absent, parcă nu l-ar fi auzit.
— Vezi că n-ai curajul? şopti Bursuc zâmbind viclean. Vezi că nu eşti bărbat? Nu eşti nici cald, nici rece. Eşti căldicel şi puţintel, şi Dumnezeu te va scuipa cu scârbă. Dacă măcar ai fi avut curajul să te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu şi să-l blestemi, adăugă el. M-aş fi putut ruga pentru dumneata atunci. De ce taci? îl întrebă
pierzându-şi răbdarea. Spune ceva! Strigă! înjură! Pune mâna pe piatră şi zvârle în Dumnezeu! Fă ceval Dar ridicând din nou glasul, Bursuc se înecă şi începu să tuşească. Tuşi aşa multă vreme, cu palma peste gură, scuipând mereu, înjurând printre dinţi. La un pas în faţa lui, Ştefan îl privea încurcat. începea să se întunece.
Târziu, Bursuc îşi potoli tuşea, îşi scoase batista şi-şi şterse obosit barba.
— Am vrut să te ispitesc, şopti el răguşit. Am vrut să văd dacă mai ai credinţă. Acum, haide la popă, adăugă, că
trăgea să moară. Poate îl mai găsim în viaţă...
Bibicescu bătu de mai multe ori în uşă, dar văzând că nu-i răspunde nimeni, se apropie de fereastra odăii lui Biriş
şi începu să ciocănească timid. După câteva minute îşi pierdu răbdarea şi plecă, îndreptându-se spre staţia de tramvai. Mergea repede, grăbit, întorcând mereu capul. Dar se opri deodată, rămase o clipă nehotărât, apoi se reîntoarse lângă fereastră. începu să bată din ce în ce mai tare. Curând simţi o mână pe umăr şi sări în lături speriat, foarte palid. Era doamna Porumbache.
— Te osteneşti degeaba, îi spuse ea. Doarme greu. E cam bolnav de câteva zile. Mi-e teamă c-a scuipat iar sânge...
Era o seară caldă, uscată, prăfuită, de la sfârşitul lui septembrie. Bibicescu îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă, tremurând, faţa. Cealaltă mână şi-o rezemase pe inimă. Doamna Porumbache îl privi lung, mirată.
— Dar ce ai? De ce te-ai speriat?
— Aş vrea să intru o clipă, şopti Bibicescu. Am să-i spun ceva foarte important.
Descuind uşa, doamna Porumbache întoarse capul şi-l privi iar.
— Spuneai că e ceva important? Că, altminteri, nu mă îndur să-l scol...
— E important, repetă Bibicescu grăbindu-se să intre.
în coridor, doamna Porumbache lipi urechea de uşa de la odaia lui Biriş.
— Doarme adânc, spuse. Mi se rupe inima că trebuie să-l scol...
Dar se hotărî brusc, puse mâna pe clanţă şi deschise uşa. Bibicescu intră imediat după ea. Pe măsuţa de lângă pat ardea o lampă măruntă, cu un bec foarte slab, a cărui lumină era încă şi mai voalată de un şal înfăşurat în jurul abajurului. Biriş dormea încruntat, cu gura deschisă. Doamna Porumbache se apropie de el şi-i puse mâna pe frunte.
— Petrică! îl strigă ea.
MIRCEA ELIADE
432
Fără nici un efort, Biriş se trezi şi începu să se frece la ochi.
— Am dormit cam mult, spuse. Nu trebuia să mă laşi. N-am să mai pot dormi la noapte.
Atunci îl recunoscu pe Bibicescu şi-l privi lung, mirat, apoi îşi întoarse repede ochii spre doamna Porumbache.
— Vrea să-ţi vorbească, îi spuse ea. E ceva important...
Bibicescu se apropie şi se aşeză pe scaunul de lângă pat, ţinându-şi mereu mâna la inimă.
— Nu ştiu dacă e atât de important, începu el silindu-se să zâmbească, ironic. Nu e vorba decât despre modesta mea persoană. Pe cine mai poate interesa ea, acum, când nu mai sunt decât un biet scriitor de geniu? Degeaba râzi, se adresă el lui Biriş, care continua să-l privească, indiferent, degeaba îţi spui în sinea ta: „Iată că i s-a suit la cap şi lui Dan Bibicescu!" Ascultă-mă pe mine, acum m-am convins că am cu adevărat geniu. Am început să
scriu întoarcerea de la Stalingrad. Ai să citeşti şi ai să te convingi. Ai să vezi ce poate face Bibicescu. O'Neill, Claudel, Partenie? Zero! îţi spun şi ţi-o repet: Zero!... Păcat că sunt bolnav, adăugă cu un zâmbet amar. Dar nu-i nimic. N-am să mor înainte de a termina întoarcerea de la Stalingrad. Degeaba m-au condamnat ei la moarte. N-am să mor...
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Biriş.
— Sunt urmărit, spuse Bibicescu încercând din nou să zâmbească. M-a denunţat cineva şi vor să mă aresteze.
Au făcut o descindere azi-noapte şi mi-au răscolit toate sertarele. Noroc că nu aveam manuscrisele la mine. Am avut eu grijă şi le-am pus de mult la adăpost. Parcă presimţeam că se pregăteşte ceva. Am fost chemat azi-dimineaţă la Prefectură. M-au interogat timp de trei ore, dar n-au avut ce face şi mi-au dat drumul. Dar mi-e teamă că vor veni din nou la noapte...
Se întrerupse şi-i privi pe rând, continuând să-şi păstreze mâna dreaptă pe inimă. Doamna Porumbache îl ascultase speriată. Se aşezase pe marginea patului fără să scoată un cuvânt şi-şi plecă încurcată privirile.
— Venisem să te rog să-mi faceţi un mare serviciu, reîncepu Bibicescu. Venisem să vă cer protecţie şi adăpost pentru câteva nopţi, până îmi găseşte conu' Mişu o gazdă.
Tăcu brusc, stânjenit. Biriş întinse mâna şi apucă pachetul cu ţigări după măsuţă.
— Te-aş ruga să nu fumezi, îi spuse Bibicescu. Mi-e teamă să nu am un nou atac...
Biriş îl privi lung, zâmbind.
— Nu ştiu unde te-am putea adăposti, spuse el.
433
NOAPTEA DE SÂNZIENE
