Ar fi vrut să-i spună: „E absurd! Nu-ţi dai seama că e absurd? De-abia ne-am reîntâlnit. Te-am căutat şase ani.

Te-am căutat pe front şi în Rusia, în Crimeea, am fost în strada Batistei, am fost şi la Zinca. Nu vezi că e absurd?"

— Dar n-a cântat încă Walkiria, spuse el neîndrăznind să-şi înţeleagă liniştea cu care vorbise.

Se ridicase şi el, brusc, din iarbă, şi Ileana îl privi mirată, parcă i-ar fi zâmbit.

— De unde ştii că are să cânte?

— Mi-am închipuit.

Ar fi vrut să spună: „Ştiam asta de la început, de când am aflat, întâmplător, în autocar, că e un concert la Royaumont, că vor fi şi artişti străini. Ştiam."

— Mi-am închipuit, repetă. Mi-am închipuit că de aceea ai venit şi tu, ca s-o asculţi. Aţi venit împreună.

— Trebuie să plec, spuse Ileana. Ar fi trebuit să plec de mult. Plecasem deja. Mi s-a părut că e ceva care nu merge la motor şi m-am oprit, dar nu era nimic... Spre nenorocul tău, adăugă încercând, de data aceasta, să

zâmbească.

MIRCEA ELIADE

544

Ţi-am dat astfeJ prilejul să mă reîntâlneşti... Tu ce fumezi? îl întrebă brusc, privindu-l foarte adânc în ochi, cu buzele tremurându-i uşor.

— Gauloises bleues.

O mare linişte îl învălui parcă deodată. Scoase pachetul, i-l întinse, apoi aprinse chibritul. Ar fi vrut să-i spună:

„E absurd! Tu n-ai înţeles încă? N-ai înţeles decât că nu mai mă iubeşti? Dar asta nu e grav decât pentru mine. Tu ai încă o viaţă întreagă înaintea ta. Nu-ţi dai seama că e absurd ce faci? Nu ţi-am spus că am recunoscut maşina?"

— îmi place să fumez din când în când o gauloise, spuse Ileana.

Apoi îl privi din nou şi zâmbi. Era un zâmbet trist, depărtat, încărcat de melancolii, dar el fu fericit să-l regăsească, şi figura întreagă i se lumină.

— îmi pare bine că te-am revăzut, Ştefan, îi spuse. îmi pare bine că trăieşti. Ştiam că trăieşti. Aflasem că trăieşti, dar îmi pare bine că te-am revăzut... Eşti neschimbat, adăugă după o clipă.

— Am îmbătrânit, spuse Ştefan.

— Nu-mi dau seama. Pentru mine, în orice caz...

— Da, înţeleg, o întrerupse Ştefan zâmbind. Ştiu ce vrei să spui. Pentru tine am rămas acelaşi, pentru că am murit de mult.

— Da, spuse Ileana.

— Trebuia să-mi închipui. De aceea am plecat pe front, pentru că ştiam că altminteri, dacă nu mor acolo, va fi mult mai grav, voi afla într-o zi, chiar din gura ta, că, pentru tine, am murit de mult...

— Nu trebuia să faci asta, îl întrerupse Ileana. Vreau să spun, nu trebuia să te gândeşti... Nu trebuia să te gândeşti la asta... Locuieşti la Paris? îl întrebă după o clipă.

-Da.

— Pot să te las eu în drum. Dar trebuie să plecăm acum. Am întârziat deja prea mult. Când vrei, plecăm.

— Probabil că dacă te-aş ruga, dacă te-aş implora să nu pleci astăzi, să nu pleci, în orice caz, cu maşina asta, probabil dacă ţi-aş spune...

— Nu, Ştefan, îl întrerupse ea zâmbind. Acum, te rog eu, te implor dacă vrei: nu mă ruga nimic. Nu-mi vorbi nimic.

— Nu m-ai înţeles, începu Ştefan tulburat. Voiam să-ţi spun că maşina asta...

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse din nou Ileana cu o exasperată deznădejde în glas. Ţi se pare că maşina asta... Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Te-aş ruga şi pe tine, doar atât, să fii atât de bun şi să nu-mi mai aduci aminte.

După şase ani şi jumătate, tot de maşină mi-ai vorbit întâi, adăugă încercând să zâmbească. Nu te-ai schimbat...

545

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Voiam doar să-ţi spun... Nu e ce te gândeşti tu. Dacă ai pleca într-altă zi, sau dacă te-ai înapoia cu trenul...

— Nu, Ştefan. Am un soţ teribil de nervos. N-are să poată adormi până nu mă întorc... Mi-a telefonat acum câteva ceasuri, continuă visătoare. Sperasem că măcar la Abbaye de Royaumont nu va exista telefon. Dar n-am avut noroc. Există şi aici, la Royaumont... Mă aşteaptă, repetă cu o exasperată resemnare, şi l-am învăţat să

creadă că sunt o soţie ideală... Trebuie să mergem, spuse repede zvârlindu-şi ţigara. Te las la Paris.

— Dacă ai să mă suporţi, te-aş ruga să mai mă laşi să merg puţin cu tine. Mă poţi lăsa mai târziu, unde vei voi tu, la o gară, pe drum...

— Aş fi preferat..., începu ea.

Glasul îi tremura uşor, şi-şi plecă speriată privirile.

— Ileana! şopti Ştefan apucându-i mâna. Nu-ţi cer nimic altceva. Poate nu ne vom mai revedea. N-am să-ţi mai cer nimic altceva...

îi spunea Walkiriei: — Roagă-l să nu mai insiste. Ştiu că-l fac să sufere, dar mi-e imposibil să-i spun altfel. M-am învăţat să-i spun aşa: Doctore. Nu-i pot spune Bernard. E atât de bun, a fost atât de bun cu mine, că nu-i pot spune Bernard. A fost un sfânt. Când m-a rugat pentru prima oară să-i spun Bernard, i-am spus Sfinte Bernard.

Am început să râdem amândoi. Dar acum se supără, insistă. Şi mi-e imposibil. E doctorul meu, e salvatorul meu, nu-i pot spune Bernard... — Dar el te iubeşte, exclamase Walkiria. — Ştiu, mi-a spus-o. Ştie că-l iubesc şi eu. I-am spus-o. îl iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine, îl iubesc aşa cum cred că sunt iubiţi sfinţii. De aceea nu-i pot spune Bernard.

— Ce crezi despre el? o întrebase Walkiria la început. îl întâlnise doar de câteva ori. îi plăcuse bunătatea, distincţia, inteligenţa pe care le citea în ochii lui. — E un om extraordinar, continuase Walkiria. Este medic şi psiholog şi artist totodată. E un geniu. E un om extraordinar... Avea, când l-a cunoscut, doi copii, şi puţin timp după aceea a venit într-o seară să le spună că mai are unul, un băiat. Părea fericit. Le-a invitat la vila lui, la câţiva kilometri de Lausanne, pe malul lacului. O după-amiază de duminică. Soţia lui le aştepta pe terasă, cu fetiţa cea mare alături. Părea fericită; o fericire calmă, simplă. — Adevărul este că m-a salvat, îi spunea mai târziu Walkiriei. Datorită lui am reînceput să trăiesc... Apoi, mai târziu: — Mi-a spus, în glumă, că îi e frică să nu se îndrăgostească de mine. L-am liniştit. Fii fără grijă, doctore, i-am răspuns tot în glumă. Eu n-am noroc în dragoste. Mi-a adus aminte de un vis pe care i-l povestisem acum un an. — înseamnă că ai rezolvat criza, mi-a repetat şi de data asta. Nu-ţi mai fie teamă de Ştefan. Ai acceptat şi te-ai reconciliat cu moartea lui; fizică sau numai morală, totuna e, ai acceptat faptul acesta, evidenţa aceasta, că el, Ştefan, a murit pentru dumneata, şi atunci te-ai reconciliat cu

MIRCEA ELIADE

546

547

NOAPTEA DE SÂNZIENE

viaţa şi începi acum o viaţă nouă... — Evident, i-am răspuns. îţi datoresc asta dumitale... — Dar trebuie să mergi mai departe, a continuat, trebuie să.te împaci cu el, cu Ştefan, cu omul pe care l-ai iubit, care te-a făcut să suferi, şi acum a murit pentru dumneata, trebuie să... — Ştiu, i-am răspuns. Am făcut-o deja. — Trebuia să-i spui că

tresari noaptea prin somn, o întrerupse Walkiria, că te deştepţi ţipând şi-l strigi pe el, pe Ştefan. — I-am spus-o.