spectacolul va reîncepe în curând.
— Erai să faci o gafă, şopti Weismann continuând să-l ţină de braţ şi plimbându-se cu el în fundul salonului.
Sper că nu le-ai spus nimic.
— Nu, răspunse Bibicescu distrat. Sunt nişte oameni foarte de treabă. Nu sunt deloc indiscreţi.
— Cred că ţi-ai dat seama că e un lucru extrem de grav, continuă Mişu coborând şi mai mult tonul. Nu uita că
sunt atâtea vieţi în joc, în afară de libertatea şi vieţile noastre...
Apoi se întoarse şi, îndreptându-se spre grupul care-i privea de departe, începu să vorbească tare, degajat.
— Atunci, suntem înţeleşi. Am să-ţi mai dau un semn de viaţă într-una din zilele astea...
Văzându-l că se apropie, doamna Porumbache se ridică de pe scaun.
— Mai stai, coană Viorico, îi spuse învăţătorul. Că poate începe din nou şi asculţi şi dumneata. E ca la teatru...
— O să reiau lectura mâine seară la aceeaşi oră, anunţă cu solemnitate Bibicescu.
Dezamăgiţi, se ridicară toţi în picioare. Bibicescu începu să aşeze, tăcut, scaunele la locurile unde se aflau de obicei, lângă perete şi în jurul canapelei.
„E duminică, îşi spuse Biriş, ar trebui să fie acasă." Rămase câtva timp cu urechea la pândă, apoi apăsă din nou pe butonul soneriei, sunând prelung. De data aceasta auzi un mic zgomot în odaie şi paşi care se apropiau de uşă.
— Sunt eu, Biriş! strigă.
Ştefan îi deschise repede şi-l privi uimit, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i aducă o veste proastă.
— Sper că nu te deranjez, spuse Biriş intrând.
Dar dădu cu ochii de şevaletul acoperit în grabă cu o pânză albă, murdară, şi rămase încurcat în mijlocul camerei.
MIRCEA ELIADE
442
— Tocmai mă pregăteam să pictez, spuse Ştefan. M-am reapucat de pictură... Dar nu mai e ca înainte, adăugă
încurcat, încercând să zâmbească. Nu mai reuşesc...
Ridică pânza de pe şevalet şi îi arătă. Pe o bucată mare de carton alb, îşi plimbase pensula parcă la întâmplare; se distingeau, de o parte şi de alta, două mase informe de culoare neprecisă, vânăt-întunecată, legate între ele printr-o spirală sinuoasă, şovăitoare. Biriş se apropie şi le privi cu atenţie.
— Seamănă cu un fel de labirint...
— Nu mai reuşesc, repetă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit. Altădată, în camera secretă, era de ajuns să pun mâna
pe pensulă ca să simt că pătrund în alt Univers, în altă parte. Acum, pictez la întâmplare. Vreau să spun că nu mai pot ieşi din mine, că nu mai regăsesc nimic...
— Da; seamănă totuşi cu un labirint, reluă Biriş, arătându-i direcţia spiralei. Dacă ai mai adăuga aici o linie, două...
— Am încercat cu tot felul de culori, continuă Ştefan, dar nu merge. Revin mereu la această nuanţă; parcă aş
presimţi că, dacă aş şti cum s-o utilizez, aş găsi tonul just... Cred că ai înţeles că o caut pe Ileana, adăugă
evitându-i privirile, şi intimidat deodată, se aşeză pe scaun. Atunci, când pictam, în camera secretă, era de-ajuns să-mi amintesc de maşină, ca să le regăsesc pe toate: pădurea, noaptea de Sânziene şi pe ea, Ileana... Nu ştiu cum să-ţi explic...
— Cred că înţeleg, spuse Biriş. într-un anumit sens, încercai şi tu, ca Proust, o regăsire a timpului pierdut...
— Nu; nu e asta, îl întrerupse Ştefan. Era un altfel de Timp. Nu-l trăisem, încă; nu era legat de trecutul meu. Era altceva, venit parcă dintr-altă parte... Dar, în fond, n-are nici o importanţă, făcu repede, cu un glas pe neaşteptate înăsprit.
Se ridică şi acoperi şevaletul, apoi se apropie de fereastră şi privi în stradă. Era o după-amiază tulbure de octombrie, cu cerul numai pe jumătate acoperit, dar ameninţând totuşi să plouă dintr-o clipă în alta.
— N-am vrut să ţi-o mărturisesc până acum, dar trebuie să-ţi spun că am fost la Zinca. Nu e nici acolo. Casa lor de-aici, din strada Batistei, a fost distrusă în bombardament. Am crezut că s-a ascuns la moşie, la Zinca. îmi spunea că-i place să trăiască multe luni pe an la ţară. Dar nu e nici acolo. Nu s-a mai întors. Nu izbutesc să-mi imaginez unde poate fi. Nu ştie nici Duma. M-a asigurat că n-a rămas în Portugalia. Şi cu toate acestea, ştiu că e ascunsă undeva şi mă aşteaptă...
Se întoarse cu spatele spre fereastră şi privi spre Biriş, zâmbind.
— O visez mereu. E curios, dar uneori parcă încearcă să se joace cu mine. într-o noapte, în vis, am întâlnit-o pe o pajişte. Când m-a văzut, a întors capul spre mine şi mi-a zâmbit, dar era un zâmbet ironic, provocator, aproape sarcastic.
443
NOAPTEA DE SÂNZIENE
„Te-am avertizat că ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă găseşti", mi-a spus. „Şi totuşi eşti aici, lângă mine", i-am răspuns eu şi m-am îndreptat spre ea. Ne despărţeau doar câţiva metri. Dar ea a făcut un singur pas, şi parcă s-a depărtat cu alţi câţiva zeci de metri... Am alergat după ea, dar cu un al doilea pas s-a îndepărtat atât de mult încât abia o mai zăream. Atunci şi-a scuturat părul şi m-a privit încă o dată, zâmbind, cu milă. E curios că în acea clipă, în vis, m-am trezit gândind: „N-am s-o pot niciodată ajunge, e ca Ileana Cosânzeana..."
Se opri o clipă şi se reaşeză pe scaun, intimidat.
— E curios că şi Bursuc tot aşa îi spune, adăugă. O cauţi mereu pe Ileana Cosânzeana? mă întreabă. Şi, evident, izbucneşte în râs...
