558

în roman. Ştefan aşteaptă mereu semne, caută 12 ani (ciclul cosmic şi număr cu valoare mistică) o nălucă, ursita lui... Şi, când o găseşte, intră în beatitudinea de care a fost vorba mai înainte... Toate acestea dau o idee despre ce intenţionează să fie şi ce este, cu adevărat, o naraţiune mitică: o istorie în care se manifestă semnele cosmice şi se prelungesc, sub înfăţişări profane, întâmplările sacre. O naraţiune, în fine, în care cititorul descoperă mituri în faptele obişnuite ale vieţii. Lectura semnelor intră în program. De aceea cititorul trebuie pregătit: i se fac şi lui semne de către autor şi de naratori, când există mai mulţi. Aşa se întâmplă şi în Noaptea de Sânziene. Ştefan, personajul central, este obsedat de o fantasmă (Ileana) şi, în legătură cu ea, de un semn (maşina). Prozatorul nu stă ascuns în afara textului, dimpotrivă, intervine şi întăreşte sugestia de iniţiere, căutare spirituală, ursita, destin... şi explică faptul că apariţia şi dispariţia banalei maşini nu este o simplă întâmplare, că ea are o semnificaţie. Cititorul să fie, dar, cu ochii în patru, să vadă dincolo de aparenţe...

Din jurnalul lui Eliade aflăm că a preluat în Noaptea de Sânziene un roman mai vechi, abandonat {Apocalips sau Apocalipsa) şi că în raport cu acesta a organizat o nouă epică şi o reţea nouă de teme. Primul proiect este o continuare a Huliganilor şi are în centrul lui pe Spiridon Vădastra, un Mitică misterios şi aventurier, obsedat să

facă „lucruri mari (...) lucruri pe care nu le poate face oricine". Al doilea scenariu aduce în prim-plan pe Ştefan Viziru, misterios şi el, dar de altă natură. Două tipuri de existenţă, două scenarii într-o istorie banală. Printr-unul circulă indivizii şi faptele comune, prin celălalt se desfăşoară deghizate miturile, semnele. O schemă epică pe care Eliade o va utiliza, de aici înainte, în toate naraţiunile. Noaptea de Sânziene are, repet, deschiderea cea mai mare în timp şi în spaţiu. în timp ea acoperă 12 ani (din 1936 până în 1948), în spaţiu acţiunea romanului se deplasează de la Bucureşti la Londra, de aici în Portugalia, apoi din nou la Bucureşti, în timpul războiului, şi se încheie în Franţa. O amplă frescă, la suprafaţă, şi în profunzimile ei ritmuri şi destine implicate într-o existenţă

secretă, obsedate să iasă din Timp, să descopere Mitul, să descifreze lecţia Spectacolului... Toate cuvintele scrise cu majuscule formează în roman o reţea de obsesii care urmăresc personajele lui Eliade şi le determină, în cele din urmă, viaţa. Din unirea celor două linii epice iese un roman complicat, stufos, cu multe deschideri şi mai multe stiluri, de la cel reflexiv (care este dominant) la ritmurile mai alerte ale romanului politic şi senzaţional (încercarea de evaziune a lui Biriş, dispariţia şi reapariţia lui Vădastra etc). învăţatul indianist Sergiu Al. George găsea că Noaptea de Sânziene este „cel mai bun roman din literatura română"... Cartea se citeşte cu dificultate şi multe pagini sunt inutile în această ambiţioasă frescă. Noaptea de Sânziene nu-i, în mod indubitabil, o capodoperă, Eliade a scris naraţiuni

559

POSTFAŢĂ

mai bune (La ţigănci, Fata căpitanului, Les trois grâces...), mai fluente, cu aceleaşi teme şi aceeaşi tipologie.

Romanul (tipărit prima oară în limba română în 1971, la Paris, de Ioan Cuşa)1 reprezintă, cu toate acestea, o experienţă epică interesantă pentru Eliade şi în general pentru proza românească postbelică. Câteva personaje sunt originale (Biriş, Vădastra, Bibicescu, Cătălina, învăţătorul Gh. Vasile, Irina, Bursuc etc.) şi chiar şi în al doilea plan al romanului, cel de profunzime, sunt tipuri şi situaţii admirabil fixate epic. Ştefan Viziru anunţă, în literatura lui Eliade seria căutătorilor de mituri, personaje tragice, situate la frontiera dintre două existenţe.

Dorinţa lui secretă este de a ieşi din Timp şi a deveni Sfânt pentru a putea iubi cu aceeaşi intensitate pe toţi oamenii... De aceea rostul lui pe lume este să caute. „Ce trebuie să caut?" — îl întreabă Ileana. „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac din toate părţile semne. încrede-te în semne.

Urmăreşte-le"... Acest dialog are loc la pagina 36 (ediţia pariziană), adică la începutul romanului, atunci când nu ştim nimic sigur despre eroii romanului şi nici despre drama lor... Nu vom şti ceva precis nici la sfârşit când îi vedem dispărând în tragica lor beatitudine... între aceste două momente se desfăşoară intriga complexă a romanului. Pentru cititorul obişnuit cu o cronologie normală a evenimentelor într-o naraţiune este dificil să

urmărească, în Noaptea de Sânziene, simultaneitatea de planuri şi, în genere, amestecul de voci narative, caracterul elaborat, stilul „savant" al unei proze care, vorbind de un număr de destine, vrea să spună totul despre ele, de la istorie la metafizică. Este primul caz de roman total în literatuţa română: frescă istorică, roman politic, roman sentimental, roman intelectual, roman de moravuri şi, nu în ultimul rând, roman mitic. O vastă compoziţie în care se strecoară, desigur, şi ştiinţa mitografului.

Romanul începe printr-o scenă care respectă până la un punct caracterul haotic al situaţiilor din viaţa comună: Ştefan Viziru are un loc de refugiu (o cameră tainică de hotel, Sambo) şi ascultă discuţia din camera vecină dintre Spiridon Vădastra şi domnişoara Arethia. Destine paralele, acţiuni epice paralele. Până se întâlnesc, mai trece multă vreme şi apar evenimente noi în viaţa eroilor. Vădastra are un ochi de sticlă, este ambiţios, vrea să facă, s-a văzut, lucruri mari şi vorbeşte mereu de o doamnă Zissu... Intervine şi prozatorul care, în stilul auctorial cunoscut, dă amănunte pe care personajul (Viziru) nu le poate cunoaşte („în seara aceea, Ştefan însă nu ştia că

Vădastra avea un ochi de sticlă şi că-i lipseau două degete de la mâna dreaptă"). Descripţia celor două

1 Şi reimprimat, în 1991, de Editura Minerva, sub îngrijirea lui M. Handoca şi o prefaţă de D. Micu. Există şi versiunea franceză a lui Alain Guillermou: La nuit bengali, Paris, Gallimard, 1950.

EUGEN SIMION

560

compartimente este părăsită şi în roman pătrunde monologul esenţial: Ştefan Viziru reconstituie mental întâlnirea cu Ileana în pădurea Băneasa. Este începutul propriu-zis al romanului iniţiatic, cu întâlniri şi dispariţii misterioase, simboluri, revederi şi iarăşi dispariţii care durează ani în şir, discuţii despre miracole şi iniţiere. Ca deobicei, femeia nu înţelege. „Nu te înţeleg — spusese Ileana — nu-mi dau seama dacă glumeşti sau crezi cu adevărat..." — „S-ar putea fel de fel de miracole — confirmă bărbatul —. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să

le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi (...)" — „îmi pare rău că nu te pot urmări — se apără târziu femeia. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege". „— Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească..." „— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg"...

Cu aceste vorbe debutează idila mitică şi erotică în Noaptea de Sânziene. Ştefan este însurat cu Ioana şi se îndrăgosteşte fulgerător de altă femeie, Ileana, în noaptea de Sânziene. Un timp, aşadar, cu valoare magică, o întâlnire tot magică în pădurea Băneasa1, o maşină care apare şi dispare (o maşină simbolică, desigur) şi o eternă

confuzie: Ştefan este luat drept altul şi anume Ciru Partenie, scriitor la modă. O confuzie care se repetă şi care are, desigur, valoare simbolică în acest roman plin de semne. Mai înainte, Ioana, logodnica scriitorului, îl oprise pe Ştefan Viziru pe stradă şi-i sărise de gât. // confundase cu celălalt şi apoi nu-l mai părăsise. Ileana îl ascultă în pădurea Băneasa vorbind despre miracole şi la urmă îşi dă pe faţă bănuiala: „Te-am ascultat toată seara vorbind (...) şi nu înţeleg de ce prelungeşti gluma. De ce nu mi-ai spus că eşti scriitor şi că te numeşti Ciru Partenie?"... O

asemănare care provoacă multe încurcături şi care, în scenariul mitic al romanului, nu sunt deloc întâmplătoare.

Viziru ia logodnica lui Partenie, Ioana, Femeie acum măritată, ea cheamă pe Partenie şi-i cere s-o ajute să-l elibereze pe Ştefan, arestat, şi tot ea îi povesteşte istoriile auzite de la Ştefan. Ileana se gândeşte să-l caute pe Partenie pentru a se răzbuna pe acelaşi ezitant Ştefan şi chiar îi dă o întâlnire, apoi, în timpul rebeliunii legionare, rolurile se schimbă: Partenie este confundat cu Viziru şi este împuşcat într-o încăierare cu poliţia...

Cine pe cine reprezintă, cine este personajul cu adevărat tragic în această confuzie de destine? La început, se pare că rolurile sunt clare: Ştefan Viziru este omul care caută miracole, spiritul care intuieşte existenţa miticului în

1 în proba labirintului, Eliade spune că pădurea în care se pierde Ştefan Viziru este aceea în care se pierde Dante. Aceasta vrea să spună că

totul este pus în simbol şi totul este ridicat la puterea mitului.

561

POSTFAŢĂ

banalităţile existenţei, iar Partenie este dublul care trăieşte netulburat în orizontul profanului, cel care se exprimă

(este scriitor de succes, îl citesc şi se îndrăgostesc de el liceenele, el însuşi, ca individ, este un tip frivol). Nu-i

lipsit cu toate acestea de luciditate, din discuţia cu Ioana înţelegem că nu-şi supraapreciază talentul, este chiar modest, se socoteşte un scriitor de mâna a doua, neglijabil în comparaţie cu marii creatori ai lumii... Părăsit de Ioana pentru dublul său, Ştefan, el a suferit profund, nu numai din orgoliu. A rămas marcat, explică el: „tu ai fost norocul meu (...) ai ars totul în mine". Scriitorul căutat de cititoare romanţioase a intrat într-o tragedie şi nu are tăria să iasă. în faţa femeii care îl părăsise pentru dublul lui banal, vorbeşte, acum, ca un erou de roman sentimental:

„Tu mi-ai distrus viaţa. Poate că nu ţi-ai dat niciodată seama, dar mi-ai distrus-o. Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, probabil c-aş fi întâlnit o alta ca tine, şi aş fi iubit-o aşa cum te-am iubit pe tine, şi aş fi cunoscut şi eu, ca toţi ceilalţi, odihna şi iubirea. Dar te-am întâlnit pe tine, şi de atunci am rămas aşa cum eram când te-am întâlnit. Să

nu-ţi închipui că ţi-am păstrat credinţă, în sensul romantic al cuvântului. Nu. Am iubit, cum spun poeţii şi probabil că am fost şi eu iubit de nenumărate femei. Unele mai frumoase ca tine, altele mai atrăgătoare ca tine.

De mai multe ori am crezut că sunt cu adevărat îndrăgostit. Mă înşelasem, nu eram: nu mai puteam fi îndrăgostit.

Norocul ăsta mi l-au ucis tu. Pe tine, nu te mai iubeam de mult, dar nici de alta nu mă mai puteam îndrăgosti.

Viaţa mea a fost de-atunci pustie".

Când moare Partenie, Ştefan privegheazâ, îşi asumă, altfel zis, destinul celuilalt, mort în locul lui: „Ştiţi, vieţile noastre au fost întreţesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeaşi neînţeleasă solidaritate să se prelungească şi după moartea lui... " Partenie lăsase o piesă în manscris cu titlul Priveghere şi piesa este luată de un impostor, actorul mediocru Bibicescu, care vrea să facă din ea o lecţie a Spectacolului, să concentreze Timpul şi să redescopere Mitul... Tot de la Ciru Partenie rămâne un jurnal intim care ajunge mai târziu în mâinile lui Ştefan. Este, în fapt, un jurnal de creaţie în genul Gide inclus în roman. Ştefan caută referinţe despre Ioana, dar nu află decât neliniştile unui romancier care aspiră, s-a văzut mai înainte, să reinventeze naraţiunea mitică...

Avizat, cititorul îşi dă seama că naraţiunea mitică există, este romanul pe care tocmai îl parcurge cu oarecare dificultate, derutat de atâtea coincidenţe, situaţii echivoce, etaje şi subsoluri narative... Este obligat să revină

asupra unor fapte şi să pună el ordine acolo unde romanul, respectând dezordinea realului, consemnează totul de-a valma... Ce poate face altfel criticul literar prevenit de eseurile lui Eliade asupra teoriei Spectacolului, a Jocului şi Profanului, a Miturilor care se manifestă sub forme deghizate în teroarea istoriei imediate?... Nimic altceva decât să încerce să reformuleze, din unghi critic, cronologia, EUGEN SIMION

562

563

POSTFAŢĂ

tipologia şi tematica foarte complexă, repet, a acestui roman în care Mircea Eliade îşi pune mari speranţe.

Există în Noaptea de Sânziene două fire epice centrale: unul care urmăreşte destinul unui tânăr curios, Ştefan Viziru, căutător de înţelesuri ascunse, purtător de mituri şi erou tragic într-un roman erotic în care se amestecă

istoricul şi metafizicul; celălalt, mai redus, pierdut în naraţiunea mitică dinainte, înfăţişează un aventurier continental, fiul unui onest învăţător de ţară, tipul clasic al mitomanului dâmboviţean, impostor şi vorbăreţ

(Vădastra). Intre ele există un spaţiu epic vast în care se mişcă un număr enorm de destine, mari şi mici, într-o istorie însângerată de evenimente capitale pentru societatea românească: mişcarea legionară, războiul, intrarea ruşilor în Bucureşti, apariţia primelor semne ale totalitarismului... Pe acest imens fundal istoric se fixează

destinele personajelor lui Eliade. Biriş, prietenul lui Ştefan, este profesor de filosofie, citeşte pe Heidegger şi face remarci inteligente despre existenţialism. Ideea lui este că scrisul te confiscă pe dinăuntru şi te împiedică să

trăieşti. Este ftizie şi se îndrăgosteşte fără speranţă de Cătălina, o actriţă care anunţă în fiecare an că se va sinucide la o dată fixă. Actriţa, exaltată şi mitomană, iubeşte mai întâi pe Dan Bibicescu, actor cabotin şi autor dramatic plagiator, apoi pe un colonel care-şi pierde vederea, Băleanu. Ea cedează, în fine, lui Biriş, intelectualul complexat şi fin, este violată de ruşi şi moare în apropierea zilei fatale... Biriş, însuşi, la îndemnul lui Ştefan, vrea să fugă în Franţa, este prins la graniţă, arestat, torturat şi moare fără să desconspire mesajul din labirint...

Personalitatea lui este complexă şi, ca erou de roman, Biriş, este unul dintre cei mai reuşiţi din Noaptea de Sânziene. Este un Mercutio care se sacrifică pentru o cauză străină. Poartă un mesaj al cărui sens nu-l cunoaşte şi, ca individ, este un om fragil (există, să se remarce, o veritabilă obsesie a omului fragil purtător de mesaje în proza lui Eliade!). Printr-un act de conştiinţă, el îşi depăşeşte însă condiţia. Refuzat de Cătălina, se refugiază în ironia filosofică. Complexat ca bărbat, are tăria să-şi suporte slăbiciunea şi s-o transfere în spirit. Este un veritabil filosof şi, în situaţii limită (cum este aceea în care este anchetat de Duma), începe să inventeze, ca Fărâmă din Pe strada Mântuleasa, pentru a supravieţui. Este îndrăgostit onest şi statornic de Cătălina, dar actriţa teozoafă, snoabă, închipuită, preferă pe Bibicescu, o nulitate făloasă. Lui Biriş îi aparţine o propoziţie memorabilă, una din acele propoziţii absurde pe care numai viaţa le poate inventa. A auzit, într-un hotel din Braşov, o femeie strigând isteric în mijlocul nopţii: „Violează-mă, Ştefănescule, şi nu mă respecta! Violează-mă"...

Cătălina, femeie intelectuală, preferă bărbaţi inferiori spiritual lui Biriş şi acesta face haz de necaz: „Femeia pe care o iubesc este şi ea intelectuală, e damă de lux (...) Ce porcărie"... întrebat de torţionar de ce vrea să ajungă la Paris, el citează pe Sartre şi, în genere, face trimiteri inoportune la filosofii existenţialişti. Argument jumătate ironic, jumătate tragic: „Voiam să-i întâlnesc, să stau de vorbă cu ei, să le explic cam ce înseamnă, în partea asta