— Mi-e greu să-ţi spun... încă nu mi-am revenit. îmi închipui că aţi fost grav rănit în noaptea bombardamentului şi aţi avut o amnezie. S-au întâmplat foarte multe cazuri în război. îmi închipui că...

Vădastra îl privea cu un aer de triumf şi totodată cu un infinit dispreţ, şi Ştefan se întrerupse intimidat.

— Continuă, te rog, continuă, îl încuraja Vădastra. Te ascult cu cel mai mare interes. Este o ipoteză destul de plauzibilă. E bine să ţinem seama de toate ipotezele...

— Aţi avut o amnezie... Deşi, în cazul acesta, nu înţeleg cum de n-a aflat nimic Legaţia. Mai ales că după

moartea lui Antim...

Se întrerupse din nou, şovăind.

MIRCEA ELIADE

528

— Cunosc, cunosc povestea, spuse repede Vădastra, ridicându-şi mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească şi să-l îndemne totodată, continuă, te rog.

— în sfârşit, Anglia era în război şi se poate presupune că un amnezic mai mult sau mai puţin nu constituia o problemă. Aţi rămas ani de zile într-un spital, undeva în provincie, şi toată lumea v-a crezut mort. Iar când v-aţi regăsit memoria, aţi constatat că România era angajată în război cu Sovietele, pe cale să piardă războiul sau chiar ocupată de ruşi, şi aţi preferat să rămâneţi unde vă aflaţi, în Anglia, sub un alt nume şi trăind o altă viaţă. Vă

înţeleg...

— Interesant, făcu Vădastra, începând să se plimbe prin odaie. Asta ar fi o ipoteză. Vă mărturisesc că nu mă

convinge. E prea simplă, e aproape banală. Dacă omul pe care dumneata crezi că ar fi Vădastra ar fi trăit o asemenea aventură, recunoaşte şi dumneata că ar fi fost o aventură prea puţin interesantă. Dar se mai pot face şi alte ipoteze. Bunăoară, să presupunem, doar aşa, ca o ipoteză, că personajul dumitale n-a avut nici o amnezie, dar că, din diferite motive, i-a fost teamă să se mai întoarcă acasă, şi a trăit câteva săptămâni, sub un nume fals.

Ai să mă întrebi cum ar fi putut face asta la Londra, în timpul războiului. Foarte simplu, dacă a găsit nişte hârtii de identitate. Au fost destui morţi în noaptea aceea. Dar am mai putea presupune şi o altă ipoteză. Vădastra al dumitale, să zicem, voia să lupte alături de Aliaţi şi România era, în toamna aceea, ocupată de trupele germane.

Dumneavoastră, cei de la Legaţie, eraţi toţi suspectaţi de filonazism. Omul pe care dumneata îl crezi Vădastra s-ar fi prezentat la un birou militar şi ar fi declarat că vrea să se înroleze în armata engleză, dar cu condiţia să nu se comunice nimic Legaţiei. Poate că nu ştii: aşa s-au înrolat mai mulţi marinari români şi Legaţia n-a aflat nimic.

Odată înrolat în armata engleză, din anumite motive, omul dumitale n-a putut pleca pe front, însă a putut fi folosit la alte servicii, să le spunem auxiliare, dar infinit mai importante. Ia gândeşte-te: era român, era considerat mort de toţi ai lui şi ar fi putut fi foarte uşor paraşutat în România, cu acte false ar fi putut trăi în tot timpul războiului o existenţă plină de primejdii şi de aventuri; evident, nu la Bucureşti, pentru că risca totuşi să fie recunoscut, aşa cum a fost recunoscut de dumneata aici, astă-seară. Nu la Bucureşti, dar, să presupunem, la Ploieşti, în regiunea petroliferă, unde se juca în parte soarta războiului, sau la Câmpina, la rafinării... Dar să mai presupunem şi altceva, să facem o altă ipoteză. Iată, bunăoară, suntem în noaptea de 9 septembrie 1940, în noaptea bombardamentului. Printr-un miracol, Vădastra, omul dumitale, a fost salvat în ultima clipă, dar n-a fost evacuat cu o ambulanţă, ci, să presupunem, a fost salvat de un particular, de cineva, care se afla, în apropiere, cu maşina, şi care trebuia să plece din Londra chiar în acea dimineaţă, şi ar fi plecat luându-l şi pe Vădastra cu el. A ajuns undeva în provincie. Omul acela era ofiţer. Vădastra, din motive personale, n-a spus că e român, a spus, să

529

NOAPTEA DE SÂNZIENE

presupunem, că e grec sau sârb, dar într-una din zilele următoare i s-a adresat cineva în greceşte sau sârbeşte şi el n-a înţeles. Şi atunci, evident, a devenit suspect, a putut fi chiar arestat. Cei care îl anchetau ştiau, bineînţeles, că

Legaţia anunţase dispariţia unui cetăţean român, Vădastra, dar anchetatorii n-au informat Legaţia despre românul pe care-l prinseseră, pentru că se întrebau dacă nu cumva totul era o înscenare, şi dacă nu e vorba de altceva, de o afacere de spionaj. Şi atunci omul dumitale a stat închis luni şi luni, şi poate chiar mai mult, până ce s-au convins englezii că nu are nici un amestec cu spionajul. Sau, poate, dimpotrivă, au descoperit, anchetându-l, lucruri foarte importante, tocmai în legătură cu spionajul, şi atunci s-au gândit să-l folosească pe Vădastra ca agent dublu şi l-au trimis undeva unde le-ar fi putut fi de folos, să spunem în Orientul apropiat sau chiar în România...

Ştefan ascultase ca prin vis, fără să-l poată înţelege întotdeauna, căci Vădastra cobora mereu glasul, ajungând aproape să şoptească, şi în acele momente Ştefan se trezea că pierduse un şir întreg de cuvinte, că gândul îi alergase înapoi la Londra, în timpul bombardamentului, sau la seara petrecută în apartamentul lui Antim, sau încă şi mai departe, la camera secretă din Bucureşti.

— Da, e adevărat, spuse el. Se pot face o sumă de ipoteze. Ar fi trebuit totuşi s-o anunţi pe Irina...

— Stai, că n-am terminat, îl întrerupse Vădastra, devenind deodată agitat. Există o infinitate de ipoteze, dar nu ţi-am spus pe cea mai interesantă. S-ar putea ca tot ce ţi se pare dumitale atât de complicat şi extraordinar, să fi fost, în realitate, mult mai simplu. Ne-am putea închipui că Vădastra avusese în tinereţea lui un ideal, de care nu vorbea nimănui, şi că acest ideal îi fusese distrus de superiorul lui, de un Popescu oarecare. Ne-am putea închipui că Vădastra, cum ar fi fost firesc, îşi jurase să se răzbune, distrugând într-o zi pe omul care-l umilise şi care-l împiedicase să-şi realizeze idealul. Din nefericire, omul acela, superiorul lui de altădată, era invulnerabil; să

presupunem că era un mare om politic, sau un general, sau unul din oamenii care conduc din umbră şi pe care nu ai cum să-i loveşti. Să presupunem ceva mai mult: că omul acela, fostul superior al lui Vădastra, se pune într-o zi în serviciul duşmanului ţării, să spunem al naziştilor sau al comuniştilor. Răzbunarea lui Vădastra capătă atunci o mare importanţă, devine aproape o idee sublimă, o datorie patriotică. Pentru ca să-l învingă nici un sacrificiu nu e prea mare, căci omul acela, să-l numim Popescu, e un om fatal, el îşi vinde pur şi simplu ţara, o vinde duşmanului pentru ca să-şi salveze pielea... Atunci vei înţelege de ce Vădastra şi-a sacrificat tot — familie, şi linişte, şi fericire ca să-l urmărească şi, până la urmă, să-l distrugă. Să-l distrugă definitiv, adăugă el coborând brusc glasul.

O clipă, rămase pe gânduri, visător.

MIRCEA ELIADE

530

— Da, e adevărat, spuse Ştefan frecându-şi fruntea ca să se trezească. Toate ipotezele acestea sunt plauzibile.

— Şi atunci, într-o seară, reluă Vădastra privind drept înaintea lui, ca şi când ar fi vorbit pentru altul, dumneata întâlneşti, în camera vecină, pe cineva pe care-l iei drept Vădastra, omul pe care-l socoteai, ca toţi ceilalţi, mort cu opt ani în urmă. Intr-un moment de slăbiciune, omul pe care dumneata îl crezi Vădastra, îţi răspunde în româneşte şi dumneata îţi confirmi părerea că este el, Vădastra, pe care-l credeai dispărut. Ca toţi românii, eşti indiscret, şi mâine tot Parisul va afla ce ţi s-a întâmplat. Evident, nu ai nici o dovadă că omul cu care stai de vorbă acum e unul şi acelaşi cu Vădastra al dumitale, dar dumneata te încăpăţânezi să crezi asta, pentru că ţi-ar place să ţi se întâmple ceva extraordinar. Şi toată lumea va afla că Vădastra trăieşte.

— Nu, n-am să spun la nimeni, începu Ştefan.

— Dă-mi voie, că n-am terminat, îl întrerupse brutal Vădastra. Lucrul n-ar fi grav, dacă s-ar fi întâmplat altcuiva.

Dar să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra se afla aici într-o foarte importantă misiune secretă. Putem face mai multe ipoteze. Să presupunem, bunăoară, că venise la Paris ca să investigheze cauzele pentru care una din reţelele de informaţii şi contraspionaj din ţară a fost descoperită de omul fatal, de Popescu.

Nimeni nu putea s-o facă mai bine ca el, pentru că el singur cunoştea metoda de lucru a lui Popescu. Dar putem presupune ceva mai mult. Să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra trebuia să plece mai departe, poate chiar să fie paraşutat în ţară. Să ne închipuim asta, că avea de împlinit o misiune importantă în ţară. Ori, ce se întâmplă acum? Dumneata vei spune mâine în tot Parisul că m-ai întâlnit, şi Popescu va afla în 24

de ore...

— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu va afla nimic, îl întrerupse Ştefan.

— Evident, indiscreţia dumitale va fi scump plătită, pentru că, inutil să adaug, nu vei supravieţui nici dumneata multă vreme. Dar la ce-mi foloseşte mie să ştiu că, dacă eşuez în misiunea mea, vei fi găsit şi dumneata mort pe undeva, prin împrejurimile Parisului?... Important, pentru mine, ar fi fost să nu te fi întâlnit sau, întâlnindu-te, să

nu mă fi recunoscut. E adevărat că nu ştii unde plec şi ce am de gând să fac, dar simplul fapt că bănuieşti că

Vădastra trăieşte, este foarte grav. în situaţia mea de-acum, adăugă el visător.

— Din partea mea, puteţi fi sigur, vorbi din nou Ştefan. Ştiu să păstrez un secret. înţeleg că e ceva foarte serios...

— Nu poţi să înţelegi, continuă Vădastra, pentru că nu ţi-am spus nimic. Tot ce ţi-am spus, au fost simple ipoteze, ca să te încerc, să văd cum reacţionezi. în fond, dumneata nu ştii nimic despre mine. Nici nu ştii măcar dacă sunt cu adevărat Vădastra... Dar să ne închipuim că eu aş fi... Adică nu, reluă el după o scurtă tăcere, cu un alt glas. Să nu ne mai închipuim

531

NOAPTEA DE SÂNZIENE

deocamdată nimic. Sunt obosit. O să mai vorbim mâine dimineaţă. Am să te pun la încercare, să văd dacă poţi fi discret...

îl conduse ceremonios până la uşă, i-o deschise şi, din prag, rosti deodată, tare.

— / was very glad to meet you, Sir...

Aproape îi fusese recunoscător că pusese pe neaşteptate capăt convorbirii. Simţea că nu-l va mai putea asculta.

Intrând la el în cameră, dădu cu ochii de manuscrise şi zâmbi. Aprinse repede o ţigară şi trase cu sete primul fum, apoi se trânti pe pat. „Ar fi trebuit s-o anunţe pe Irina", se trezi gândind. Apoi se trezi că-şi fumase ţigara şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii. „Ar fi trebuit totuşi s-o anunţe pe Irina. Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe

mine Ileana, să-mi dea un semn de viaţă, să-mi trimită doar un semn, o semnătură pe o carte poştală, ca să ştiu că

trăieşte. Aşa ar fi trebuit să facă şi el, Vădastra."

înţelese în acea clipă că nu mai semăna cu Spiridon Vădastra pe care-l cunoscuse el. Părea un alt om. Nu mai părea ridicol. S-a întâmplat ceva cu el şi s-a schimbat, a devenit un altul. Au trecut aproape opt ani. A trecut timpul şi a devenit un altul. „Săraca doamna Zissu!", spusese atunci, în noaptea bombardamentului. Poate nici nu-şi mai aminteşte acum cine a fost doamna Zissu. Când l-oi întreba, mâine dimineaţă, s-ar putea să nu-şi mai amintească. Dacă a fost cumva amnezic, s-ar putea să nu-şi mai amintescă niciodată de tinereţea lui, de doamna Zissu. Sau poate n-are să vrea să-mi spună, are să-mi răspundă că nu-şi mai aduce aminte, că nu-l mai interesează...