— Atunci, când am ştiut, parcă mi-ar fi ucis sufletul, reîncepu Ştefan tulburat. Credeam că dacă îmi era ursită, dacă era mireasa mea, n-ar fi putut iubi pe altul după ce aflase că mă iubeşte pe mine. Credeam că trebuia să mă
aştepte pe mine, că orice s-ar fi întâmplat în viaţa ei, trebuia să mă aştepte. Să îmbătrânească lângă mine, să-şi strice viaţa, dar să nu mă uite, pentru că eu nu o uitam...
— Erai nebun! murmură Bursuc.
— Păcatul a fost al meu. Şi dacă n-aş fi căzut în păcat, n-aş fi aflat. întâi şi întâi, pe ea am înşelat-o când ne-am culcat împreună. Trebuia să am credinţă, să nădăjduiesc — şi să aştept. N-am avut destulă credinţă. Era ca o icoană pentru
acest nine,
netul
mine, şi aşa ar fi trebuit să rămână. Dincolo de viaţă, dincolo de timp. Aşa visam să rămână: înaltă, pură, neîntinată, ca o icoană a Maicii Domnului.
— Ce grozăvie! strigă Bursuc răsucindu-se pe scaun. Ce nelegiuire!...
— Voiam să ştiu că cineva poate rămâne neîntinat şi inalterabil pe acest pământ, că cineva poate trăi în afară de Timp, trăind numai pentru mine, jertfindu-şi viaţa pământească pentru ca să pot crede, să mă pot mântui...
— Te-a întunecat păcatul mândriei, murmură Bursuc. Ţi-ai pierdut sufletul din mândrie...
— Dar mai era şi altceva! strigă Ştefan nemaiîncercând să se stăpânească. Nu era numai mândrie. Voiam să cred că cineva poate rămâne imaculat pe acest pământ, că Spiritul nu cedează întotdeauna trupului, aşa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunţi şi păcătoşi. Iubeam prea mult Spiritul. E acesta un păcat? Filosofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru... Multă vreme, adăugă coborând din nou glasul, voiam să
iubesc şi eu aşa cum iubesc sfinţii...
— Eşti pierdut, şopti Bursuc. Păcatul mândriei te-a pierdut... Ştefan rămase cu fruntea plecată, privind în gol.
— Vreau să mă pocăiesc, spuse foarte încet. Dacă crezi în Dumnezeu, iartă-mi greşelile. Dezleagă-mă, părinte, repetă el cu un glas mai ferm.
Bursuc se apără somnoros de un fluture de noapte care i se tot rotea în jurul capului.
— Am băut cam mult, spuse el târziu. Nu mai sunt vrednic. Dar am să-ţi găsesc un popă prost, de ţară, şi are să
te dezlege...
Ştefan îl asculta absent, fără să-l privească.
— Te iau cu mine la Zinca, strigă deodată Bursuc ridicându-se cu greutate din scaun şi clătinându-se pe picioare ca să-şi potrivească rasa. Iar dacă fata aceea te-a aşteptat, vă unesc în faţa lui Dumnezeu. Vă unesc eu, cu mâna mea, căci am darul...
— Dacă ai darul şi dacă crezi în Dumnezeu, începu Ştefan însufleţindu-se deodată, dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu...
— Ce cred eu, asta-i altă poveste, îl întrerupse Bursuc. Dar eu îţi vreau binele, că eşti în mare primejdie sufletească...
Se îndreptă anevoie spre uşă. în prag, întoarse încă o dată capul şi-l privi. Ştefan rămase pe marginea patului.
— Grozav m-ai întristat, şopti Bursuc. M-ai întristat de moarte...
Au plecat a doua zi în zori, într-o maşină din fruntea caravanei.
— Să vorbeşti încet, îi şopti Bursuc. Probabil că şoferul e şi el agent de Siguranţă şi, vrând, nevrând, trage cu urechea. Eu, de altfel, am să mă culc
MIRCEA ELIADE
424
puţin, adăuga bătându-se cu palma peste gură ca să-şi ascundă căscatul. Mă simt foarte obosit...
îndată ce-au ieşit din oraş şi soarele a început să se înalţe pe cerul alburiu, au regăsit pământul ars, crăpat, sfărâmat de secetă, cu rari arbori bătrâni despuiaţi de frunze şi cu trunchiurile jupuite până foarte sus de coajă.
Curând, praful ridicat de maşina din faţă, care conducea caravana, le împăienjeni vederea. Praful rămânea în aer, neclintit, parcă ar fi fost o plasă nesfârşită susţinută de fire nevăzute de o parte şi de alta a şoselei. Ştefan îşi apăsă batista pe gură şi-şi apropie genele, încercând zadarnic să se apere. Abia adormit, Bursuc începu să
tuşească şi se trezi speriat.
— Mână mai încet, strigă el şoferului, că ne omoară praful.
— Tot aia e, vorbi şoferul fără să se întoarcă. De-abia într-o jumătate de ceas se aşterne praful aşa cum a fost...
— Pastele şi Dumnezeii ei de viaţă! murmură Bursuc căutându-şi batista. La răstimpuri se zăreau oameni aşezaţi pe marginea şoselei, cu palmele
la ochi ca să se apere de praf. Erau grupuri mici, câte doi, trei bărbaţi cu desagii goi în spate. Unii ţineau de funie câte o vită scheletică, îngenuncheată lângă ei, cu botul sprijinit în praf.
— Pastele şi Dumnezeii! murmură din nou Bursuc. Au să moară toţi de foame...
Apoi se întoarse brusc către Ştefan.
— De ce taci, domnule consilier? spune ceva. Vorbeşte. Vorbeşte-mi despre dragoste şi despre ideal. Vorbeşte-mi despre satul visurilor dumitale!
— Nu ştiu nimic despre el, începu Ştefan continuând să privească înainte, peste umărul şoferului. Nici măcar nu ştiu exact unde se află... îmi spunea Ileana că aveau o pivniţă mare şi veche, acolo, adăugă el visător. Mă
gândeam la pivniţa aceea. E curios că nu mă gândeam la ea, la Ileana. Mă gândeam la pivniţa de la Zinca...
