îl văzuse tot mai rar de-atunci. Găsise un nou comanditor, îi spusese odată la telefon. Părea destul de vesel, dar când îl întâlnise, în după-amiaza aceea, îl îngrijoră expresia lui: părea speriat şi umilit totodată, umilit că nu izbuteşte să-şi stăpânească panica. De-atunci, spunea mereu că e plecat în Belgia, dar Ştefan nu-l mai credea. îl întâlnise odată ieşind din metrou; avea aerul stânjenit, ca şi cum ar fi fost surprins. — Am uitat să-ţi telefonez că

mi-am amânat plecarea, îi spuse Weismann roşind. De fapt, Ştefan nu ştiuse că trebuia MIRCEA ELIADE

520

să plece. Probabil că Weismann spusese asta celorlalţi, dar nu-şi mai amintea cui. Arăta obosit, nebărbierit. Şi faptul că ajunsese să umble cu metroul, el care nu circula decât cu taxiul, i se păru suspect lui Ştefan. — Ai mai întâlnit-o pe Stella? l-a întrebat odată. Am auzit că s-a compromis cu peştele ei. O ţine într-o orgie, din bar în bar.

Nu mai vrea să vadă români. Spune că s-a plictisit de noi, golanii...

Grecul se mutase la sfârşitul lui mai, şi de-atunci camera din stânga redevenise odaie de pasaj. Dormiseră pe rând un comis-voiajor, un student libanez, câţiva englezi. După plecarea familiei suedeze, în odaia din dreapta se mutase o doamnă fără vârstă, cu o figură distinsă, aproape frumoasă, dar lipsită de orice expresie. „Venise din provincie, îi spusese portarul, era în instanţă de divorţ." Lipsea aproape totdeauna de-acasă. Când se întorcea, serile, o întovărăşea de obicei o prietenă, cu care rămânea mult de vorbă în camera ei.

Weismann mai venise o dată, la începutul lui iunie, şi-i ceruse 10 000 de franci împrumut. — închipuieşte-ţi că, ieşind în oraş, mi-am pierdut portmoneul, sau poate mi l-a furat în metrou. Nu ştiu. Noroc că n-aveam prea mulţi bani, şi nici carnetul de identitate... Se fâstâcise şi zâmbea întruna, neştiind ce să facă cu mâinile, parcă i-ar fi fost teamă că nu va fi crezut. — Nu ţi-aş cere atât de mult, dar am invitat nişte belgieni la masă şi nu mai am timp să trec pe la bancă. Ţi-i dau diseară. Adică nu, ca să fiu mai sigur, aşteaptă până mâine la prânz. Dacă n-am timp să trec eu, ţi-i trimit printr-un mandat telegrafic...

Nu-i primise decât o săptămână în urmă. Weismann trecuse pe la hotel, în lipsa lui, şi-i lăsase într-un plic la portar.

îi plăcea, întorcându-se nopţile acasă, să rămână câtva timp pe întuneric, rezemat de fereastră, privind strada. Se întorcea înainte de zece, când trecătorii deveneau din ce în ce mai rari. Pe la unsprezece noaptea, rue Vaneau părea pustie, dar se mai însufleţea o dată, un ceas mai târziu, când se închideau cinematografele din cartier.

„Dacă s-au dus la cinematograf, am două ceasuri înaintea mea", îşi spuse Ştefan. Avea de lucru, dar în noaptea aceasta parcă nu se îndura să se smulgă de lângă fereastră. „Am timp, îşi repetă el, am două ceasuri bune înaintea mea."

I se păru că aude ciocănind în uşă şi se ridică brusc, aproape speriat, de la fereastră. Traversând repede camera ca să găsească butonul şi să aprindă lumina, auzi din nou ciocănind.

— Intră! strigă.

In clipa următoare, portarul deschise uşa dar nu intră. Din prag, îi întinse un pachet destul de voluminos, învelit în hârtie cafenie, legat foarte solid cu mai multe rânduri de sfori.

— L-a adus adineauri un comisionar, spuse. I-am dat o sută de franci...

521

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Ştefan căută nervos în portmoneu şi fără să scoată un cuvânt, îi întinse două bancnote de 100 de franci. „Biriş!", îşi aminti el deodată, şi se tulbură. „în seara aceea portarul bătuse în uşă, şi apoi ne-am întâlnit pe bulevardul Dinicu Golescu, şi mi-a vorbit de Partenie, de un articol al lui Partenie. Era în 1936, în august 1936, îmi aduc foarte bine aminte acum."

— Mulţumesc şi noapte bună, spuse portarul retrăgându-se.

Ştefan, în prag, continua să zâmbească, ţinând pachetul sub braţ, nehotărât. „Nu era atunci, îşi aminti el, nu era în seara când l-am întâlnit pe Biriş." Simţi cum începe să i se bată inima. „I-am dat o sută de lei, spunea că vine tocmai de la statuia Brătianu" — asta mi-a spus-o altădată, mai înainte, când a urcat la mine şi mi-a adus mănuşile. în noaptea de Sânziene. Când am întâlnit-o pe Ileana. „Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost", îşi aminti, şi respiră adânc, parcă ar fi încercat să-şi sugrume un suspin. închise uşa şi, continuând să

păstreze pachetul sub braţ, se apropie de birou, dar se răzgândi şi se aşeză pe pat. Era un pachet greu. încercă să-i desfacă sforile, întorcându-l când pe o parte, când pe cealaltă, apoi îşi pierdu răbdarea, se ridică şi căută pe lavoar o lamă veche de ras. „N-a aflat niciodată, cu precizie, dacă erau mănuşile ei, îşi aminti. Şi nici măcar nu ştia ce se întâmplase cu mănuşile. Le avea la el, în buzunar, în seara când l-a întâlnit pe Biriş, pe bulevardul Dinicu Golescu, şi Biriş i-a vorbit de Partenie. Acum îşi amintea din ce în ce mai limpede. Comportamentul oamenilor ca un organ: ca un rinichi, bunăoară, sau ca un sex." Tăia sforile cu oarecare greutate, căci erau groase şi bine strânse. Apoi începu să desfacă pachetul. Când îl scoase din hârtia cafenie, văzu că e un pachet sigilat, cu un plic deasupra, nelipit, fără adresă. O foaie cu câteva rânduri, de la Weismann. „Asta era surpriza." Semnase, apoi adăugase, ca un post-scriptum: „Sunt capodoperele literaturii româneşti de mâine. Ai grijă de ele. Al dumitale cu toată încrederea şi prietenia", — şi semnase din nou. „Manuscrisele lui Bibicescu, înţelese Ştefan.

Dar de ce mi le-o fi trimis mie? se întrebă cu oarecare teamă. Ce i s-o fi întâmplat?"

Se ridică de pe pat şi se duse să închidă fereastra. Apoi luă pachetul şi se aşeză la birou. „Dar de ce mi le-o fi trimis mie?" se întrebă din nou. Cu grijă, tăie sigiliile şi scoase din ultima hârtie în care erau împachetate un teanc de foi scrise şi de caiete. „Sunt manuscrisele lui Bibicescu", îşi repeta mereu, parcă pentru ca să se liniştească, apoi începu să le răsfoiască, în mare grabă, citind doar titlurile. Era un exemplar dactilografiat din Priveghiul, „de Ciru Partenie şi Dan Bibicescu", sta scris pe prima pagină. Apoi, un teanc de foi scrise cu mâna: întoarcerea de la Stalingrad. Mit modern în cinci acte, de Dan Bibicescu. într-un colţ, tot de mâna lui Bibicescu, o însemnare cu creionul: „Versiune provizorie şi necompletă". Ştefan îşi azvârli ochii pe prima pagină: „Scena reprezintă ruinele unui block-haus din Stalingrad... Câteva clipe în urmă

MIRCEA ELIADE

522

apare un colonel... Colonelul: Ce s-a întâmplat aici?... Nu mă auzii... Unde e sergentul!..." Mai erau alte teancuri de foi prinse în elipse, pe care Ştefan le dădu la o parte fără să le răsfoiască. „De ce mi le-o fi trimis mie?" se trezi el întrebându-se din nou.

Zări şi un caiet gros, de a cărui copertă era prinsă cu un ac o scurtă însemnare de mâna lui Bibicescu şi datată: Bucureşti, 15 X 1945. „Găsit de mine la Ciulniţa, în casele XXX, împreună cu alte hârtii de mai mică

importanţă. Este un caiet de însemnări intime şi amintiri al lui Ciru Partenie. Poate fi considerat un fragment de Jurnal, singurul care ni s-a păstrat." Ştefan se tulbură şi şovăi. „Poate ar fi mai bine să nu-l citesc", îşi spuse.

Deschise totuşi caietul. îl lovi de la început ştersăturile făcute cu o altă cerneală; o serie de cuvinte, uneori chiar rânduri întregi, fuseseră şterse, fără îndoială, de o mână străină. „A fost azi la mine...", şi urma numele, şters.

„Nu venise să mă vadă de câteva săptămâni; sperasem chiar că ruptura era definitivă." Ştefan simţi că mâna în care ţinea caietul îi tremura uşor, şi-l lăsă pe birou. Pe aceeaşi pagină, mai jos: „M-a întrebat dacă o mai iubesc pe...", şi iarăşi numele şters. „Evident c-o iubesc, i-am răspuns." Ştefan luă caietul şi apropiind mult pagina de lampă, încercă să descifreze numele şterse. îşi auzea respiraţia, tot mai agitată. Dar nu izbuti să descifreze şi se apucă să citească de la începutul paginii. Nu avea dată şi nici un fel de altă indicaţie. „Mă regăsesc în acest peisaj ciudat care-mi pare de o zadarnică limpiditate şi frumuseţe. Ca şi cum m-aş fi rătăcit de mult de mine însumi şi aş fi fost purtat..." Fraza rămăsese neterminată. „Poate făcea parte dintr-o bucată literară, gândi Ştefan. Sau poate intrase tocmai atunci cineva peste el în birou, îl întrerupse din scris, şi când, mai târziu, Partenie redeschisese caietul, nu-şi mai amintise ce voise să spună, sau nu-l interesase." Căci, câteva rânduri mai jos, începuse altceva.

„Dificultatea personajelor intelectuale: toţi seamănă între ei, toţi vorbesc la fel. în cele din urmă, sunt neinteresanţi. Regulă de aur: a evita personajele presupuse a aparţine unei clase educate. Greu de convins cititorul că un intelectual poate avea pasiuni puternice." Apoi, frazele trunchiate: „A fost azi la mine... M-a întrebat dacă o mai iubesc pe... Evident c-o iubesc, i-am răspuns. Mi-a fost teamă că n-are să mă înţeleagă, că-şi va închipui că i-am răspuns astfel ca să reconfirm ruptura. De fapt, aşa era, asta voiam, să reconfirm despărţirea.

Din fericire m-a crezut. Foarte sentimentală, m-a rugat, cu lacrimi în ochi, să rămânem prieteni. I-am făgăduit".

Ştefan întoarse pagina. „în literatură, oamenii elementari, cu pasiuni puternice, dominaţi de un singur viciu sau oarecum maniaci, par vii şi autentici. Ceilalţi, mai ales oamenii buni, blânzi, inteligenţi şi, în primul rând, oamenii preocupaţi de probleme morale, par fazi, fără contur, lipsiţi de personalitate. în fond, literar vorbind, sunt neinteresanţi. Ce romancier contemporan ar îndrăzni să-şi aleagă ca personaj principal un ins care, să

523

NOAPTEA DE SÂNZIENE

spunem, ar dori să se „desăvârşească"? Asemenea personaje par artificiale, livreşti. S-a creat o falsă optică a personalităţii pasionale; lucrul cel mai amuzant e că optica asta au creat-o cerebralii, erudiţii, scriitorii de cabinet..." Ştefan se întrerupse ca să-şi aprindă o ţigară, apoi privi mai departe. O pagină întreagă se continuau observaţiile în legătură cu personajele şi tehnica romanului, şi le sări. Urmau apoi câteva însemnări personale.

„Zece zile la X. Aflu o sumă de amănunte senzaţionale despre bunicul ei, despre ultima lui aventură, la peste 70

de ani, şi scandalul când s-a dus la primar să recunoască copilul. X mă imploră să nu .«utilizez» confidenţele ei.

îmi spune că mi-a ieşit zvonul că nu scriu decât ce mi se întâmplă mie sau aud că s-a întâmplat altora. O întreb: ce altceva s-ar putea scrie? îmi răspunde foarte candid: un scriitor trebuie să aibă imaginaţie..."

Mai liniştit, fumând, Ştefan continua să răsfoiască. O lungă schiţă de nuvelă, „într-o zi de onomastică, în casa unei familii burgheze. (Folosesc casa lui X, familiile Y şi Z.) Băiatul şi-a invitat câţiva colegi. Descriere. în

special, V., urât, cu ochelari de sârmă, pistruiat. Nuvela se deschide cu strigătul lui: Doamnă, Niculaie nu mai vrea să iasă din pivniţă!..." Ştefan parcurse absent rezumatul întâmplării lui Niculaie. Câteva pagini, urmau descrieri şi dialoguri. Pe alocuri, multe ştersături, ca şi cum Partenie ar fi lucrat pe această schiţă înainte de a se fi apucat să scrie nuvela. Răsfoind, Ştefan îşi arunca ochii mai ales pe rândurile care aveau numele şterse.

„Dăruit lui X ultima mea amintire de la Mangalia." „XX sau Jurnalul geloziei retrospective. Mă gândisem mai de mult să-l scriu. Aflu astăzi că XXX pregăteşte un roman sub acest titlu..." întâlnea mereu observaţii şi reflecţii asupra artei romanului, pe care le parcurgea fără să le citească. O singură dată, oprindu-şi întâmplător ochii pe cuvântul mit, pe care nu se aştepta să-l întâlnească la Partenie, citi întreaga notă. „Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Nici unul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele experienţelor literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică. Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile."

Ştefan îşi stinse ţigara şi începu să răsfoiască oarecum distrat. Câteva pagini fuseseră smulse şi, câteva secunde, privi neliniştit deodată acele frânturi de hârtie agăţate de cotorul caietului. Nu cumva le-o fi rupt conu' Mişu? se întrebă. Către mijlocul caietului, însemnările deveneau mai dense, păreau că se transformă pe nesimţite în mici eseuri sau în fragmente de amintiri, ca şi cum, începând să scrie, Partenie se lăsase antrenat, uitând că se află în faţa unui caiet intim. Unele pagini erau barate cu un creion albastru, şi aveau, câteodată, o adnotaţie în colţul de sus: „folosite". începuse o pagină povestind că, în ziua aceea, cineva, al cărui nume fusese şters, îi vorbise despre La Veuve Cliquot, şi el, Partenie, îl întrebase: Ce este? şi aflase că e o marcă de şampanie rose. Acel cineva făcuse mare haz că nu ştiuse până atunci că există şampanie rose.

MIRCEA ELIADE

524

525

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Povestind întâmplarea, Partenie se lăsase antrenat în amintiri în legătură cu prima sticlă de şampanie pe care, fiind încă în liceu, şi ieşind într-o seară cu colegii la un bar, „Olympia", o comandase după ce se interesase în prealabil cât costă. Apoi, urmau amintiri despre colegii lui de-atunci, despre o întâlnire la Constanţa, zece, cincisprezece ani mai târziu. Părea aproape o nuvelă; descrierile deveneau tot mai precise şi mai ample, dialogurile mai vii, şi se ghicea, pagină după pagină, cum intervine scriitorul. Naraţiunea se întrerupea brusc, şi Partenie adăugase cu creionul albastru: „De reluat".

Câteva pagini în urmă, îl interesă o mărturie: „Vorbind cu XX despre Jurnalul lui Jules Renard, mă întreba dacă

scriu şi eu un jurnal. I-am răspuns că am scris, pe vremuri, dar că n-am păstrat decât acele pagini care pot servi, direct sau indirect, literatura. Restul paginilor de jurnal pot fi arse. Aşa fac eu, am adăugat". Ştefan se întrerupse, reciti ultimele rânduri, apoi încercă din nou, aşa cum, aproape fără să-şi dea seama, făcea necontenit de o jumătate de oră, să precizeze, după aluziile textelor lui Partenie, în ce ani fuseseră scrise. A murit în 1939, la 36

de ani, îşi făcu el socoteala. Dacă a ars celelalte caiete, înseamnă că acesta, din faţa lui, era ultimul pe care-l scrisese. Mai rămăseseră, de altfel, pagini albe. L-a scris, deci, câţiva ani înainte de moarte, prin 1937-l939. Dar nu întâlnise până acum nici o aluzie precisă la Ioana, şi nici nu se referea la cărţile pe care le scria sau le scrisese deja. Reîncepu să răsfoiască, întâlni de mai multe ori adnotări cu creionul albastru: „plan de roman", „folosit",