îşi scoase braţele din lighean şi le aşeză, ude, pe genunchi.
— Nişte bieţi oameni, continuă coborând glasul. Nişte viermi. Ne târâm pe pământ, dar pentru că avem în minte icoana lui Dumnezeu, ne credem copiii Lui. Suntem nişte viermi, asta suntem. Copiii lui Dumnezeu! Pe dracu'!
Murim de foame, ca râmele la soare...
— Avem şi un suflet..., începu Ştefan intimidat.
— O să-ţi explic eu şi chestia asta cu sufletul, îl întrerupse Bursuc. Ai fost pe front, în Rusia. Ai omorât oameni.
Ai mâinile pătate de sânge...
— Nu ştiu dacă am omorât pe cineva, spuse Ştefan tulburat.
— Fii fără grijă, ai omorât. Toţi aţi omorât, toţi aveţi mâinile pătate de sânge. Numai mâinile mele sunt curate.
Eu n-am ucis pe nimeni. Am mâinile curate.
Le ridică deodată şi i le arătă. Erau încă ude.
— Căci stă scris la Sfânta Carte: spălatu-m-ai cu isop şi toate păcatele mele le-ai... Le-ai, ce? făcu, încruntându-se. Le-ai spălat? Nu, nu cred că e aşa. Am uitat. Cunoşteam bine Sfânta Scriptură, căci am fost premiant în Seminar, iar licenţa în teologie mi-am luat-o. magna cum laude. Dar a trecut mult timp de-atunci, am uitat litera moartă; mi-a rămas numai spiritul Scripturii. Spiritul contează. Suntem în Revoluţie... Deci, spuneam: Spălatu-m-ai cu isop şi toate
păcatele mele le-ai... le-ai curăţit?... în sfârşit, ideea e aceasta: că Dumnezeu ni-a curăţit de păcate. Sunt pur ca un prunc nou-născut. Eu am dreptul să vorbesc de suflet...
Se apropiau de o gară şi trenul îşi domoli viteza. Treceau pe lângă o pădurice cu arbori rari, fără frunze.
— Le-au cules oamenii ca să le dea la vite, vorbi Bursuc din nou visător. Ei se mulţumesc cu floarea de salcâm.
Mănâncă floare de salcâm şi mor ca muştele...
In jurul gării se adunaseră ţăranii, în grupuri tăcute, compacte; unii moţăiau aşezaţi în marginea şoselii, cei mai mulţi se înghesuiseră la umbra zidurilor. Când trecu trenul îşi ridicară toţi capetele; grupurile păreau că se însufleţesc o clipă, trezindu-se. Câţiva se ridicară în picioare şi se apropiară de gară. Dar intrările şi peroanele erau păzite de jandarmi.
— Ai înţeles, vorbi din nou Bursuc. Ăştia au auzit că se mai găseşte mălai în Oltenia, îşi iau traista în spinare şi se agaţă de trenurile care trec în jos, spre Bucureşti. Se caţără pe acoperişul vagoanelor, se înghesuie pe scări şi mor pe drum. Cad de-a dreptul pe marginea liniei ferate şi când nu-i calcă vagoanele, mor de foame. Bine că s-a dat ordin să se tragă. Mai bine să moară câteva zeci, împuşcaţi de jandarmi, decât să moară cu miile pe drum...
Rămase cu privirile pierdute pe fereastră. Trenul parcă îşi încetinea din nou mersul. Cât se vedea cu ochii, se întindea câmpia ondulată şi arsă, de un galben stins, decolorat. Din loc în loc se întrezăreau văi adânci şi secate, cu albiile pline de pietre.
— Şi toate acestea sunt din vina dumitale şi a altora ca dumneata, începu deodată Bursuc. Aveţi mâinile pline de sânge şi îndrăzniţi să vorbiţi de suflet... E pedeapsa lui Dumnezeu... De ce taci? îl întrebă privindu-l în ochi.
Ştefan ridică din umeri încercând să zâmbească.
— Nu mai zâmbi, îl certă Bursuc. Răspunde-mi de ce taci; îţi dai măcar seama că şi din vina dumitale se întâmplă tot ce se întâmplă?
Şi îi arătă cu mâna câmpia calcinată.
— Da, spuse Ştefan. Ai dreptate.
— Nu e nevoie să-mi dai imediat dreptate. Apără-te. încearcă să lupţi împotriva mea, împotriva lui Dumnezeu.
Fii bărbat. Nu accepta cu fruntea plecată tot ce-ţi spun eu. Poate eu vreau doar să te încerc, să te ispitesc. îţi aduci aminte de diavol, cum l-a ispitit pe Mântuitor? L-a ridicat în vârful muntelui şi i-a spus: Porunceşte acestor pietre să se prefacă în pâini — şi te vor asculta. Nu ştiu dacă a spus chiar aşa, dar ăsta-i sensul. Dar Iisus a răspuns: Nu
numai cu pâine trăieşte omul... Apără-te şi dumneata. Nu te lăsa ispitit...
— încerc să nu mă las, dar cred că ai dreptate. E şi din vina mea...
MIRCEA ELIADE
420
— Ce vină ai dumneata? îl întrerupse Bursuc, cu brutalitate, aproape strigând. Cum ai putea modifica dumneata sistemul solar? Căci ce este altceva seceta decât un fenomen solar? Atunci? Unde poate fi vina dumitale, vina omului? Ce poate face un biet vierme, zvârlit într-un punct infim al sistemului solar?... Apără-te, căci eu te ispitesc, adăugă zâmbind, cu un alt glas. Vreau să te încerc. Vreau să văd dacă te mai poţi mântui... Cine bate, domnule! strigă deodată întorcând capul spre uşă şi ridicând mâna spre Ştefan să nu scoată o vorbă.
— E doctorul Trandafir. Te poftim la o cafea...
— Sunt ocupat, răspunse aspru Bursuc. Am o consultaţie duhovnicească. Nu pot veni...
Apoi se întoarse spre Ştefan.
— Despre ce vorbeam?... Ah, da, te ispiteam. îţi vorbeam de Iisus şi de Satana... Crezi că a ascultat la uşă?
întrebă în şoaptă. Sunt în stare. Dar eu sunt mai viclean ca ei. Eu ştiu să le întorc...
Rămase câtva timp gânditor, preocupat, cu privirile pierdute pe geam.
— Ar fi trebuit totuşi să mă duc la ei, vorbi târziu, ca pentru sine. E una acolo care-mi place, o infirmieră; îi spunem Rândunica. O necăjesc mereu, o ispitesc şi pe ea... Ar trebui să mă duc, adăugă hotărându-se brusc.
îşi îmbrăcă rasa călugărească şi începu să-şi aranjeze barba pieptănând-o cu amândouă mâinile.
— Pe dumneata nu te iau. Mi-e frică. Unii sunt cu americanii, alţii sunt de la Siguranţă. Numai eu ştiu cum să
mă port cu ei, cum să le vorbesc. Căci sunt înţelept ca şerpii şi blând ca porumbeii.
